Murmurul vieții urmărit de la înălțimea coatelor, din viața cu o mișcare a ochilor în sute de ani. Către stânga. Când clipești mai trec alte câteva sute. Te-ngroapă nisipul și-ți cresc piramide pe șira spinării ca țepii. Urmele pașilor te înconjoară. Cu miile. Niciuna nu vine către tine. N-are cum. Nu ești de-acolo. Închizi ochii și lumina te orbește. O umbră totuși se oprește. De frică nu-i deschizi, dar simți. Simți umbra brațelor cum strânge la pieptul umbră, umbra ta. E umbră, dar e caldă. Vibrează la rezonanța umbrei tale deși n-o vede. E numai din simpatie. Simți adierile sufletelor pe mânecile lungi de mătase. Și-apoi mai jos făcându-și cuib la picioarele tale. Fluturii albaștri de viață-ți gâdilă genunchii. Tot din simpatie. Marea la fel de albastră te înconjoară. Ți-a ajuns la glezne, înecând tot pământul. Până să te scoli din somn, păsările și-au scos puii-n pletele tale afro-diziace de Puli unguresc.
E ora ..... din noapte și lumea doarme-n așteptare pentru lumea următoare. Lumi peste lumi, cu vise, povești de dragoste, războaie, înșelăciuni și victorii, descoperiri stupefiante .... Peste care s-așterne un ”Hei?” într-o reverență adâncă, până la picioare.
Dacă vrea, ieeeee, iiiii aaaaa, se poate lua, Atinge și nu uita, e tot ea. Caută. Aceeași, nu se poate schimba Îi este bine așa, Ea cu cealaltă totdeauna altcineva. Răsărită din mulțime primăvara Însingurată, înfrigurată Ferindu-se Ascunzându-se. În individualitatea sa.
Mi-a spus cineva de pe meleaguri cu voci molcome cântate, că la ei după 25 de ani sunt considerați senili :)) După 2 X 25 cum s-or mai denumi? Aș vrea să mai beau ceva, dar nu ca vaca singură pe tarla! Și nici în orice companie, ci într-una care să-mi dea fiori. Fiorii vânătorii. Puse pe tablă. Și pe mese. Și să dansez. Să curgă apele pe mine și viața prin vine. Da, am băut cola. Numai așa mai simt că trăiesc.
Vreau să simt că clocotesc. Nu-mi pasă de nimic. Ce bine e să simți libertatea cu fiecare fibră!
Păcat că nu e reală! Te trezești după cel mult o oră. Da-ți rămâne gustul celuilalt în gură. Și-n ochi cămașa udă. Pielea albă și fină. Și ochii plini de străluciri în care-ți vezi scris cu stele numele.
Sunt leu, mai bine zis leoaică. Multă, muuultă lume nu mă cunoaște, chiar dacă ar crede că da. Ha. Ha. De când mă știu mi-am prețuit libertatea. Acum din cauza circumstanțelor sunt pe cale să mi-o îngrădesc. Mă voi adânci în trecerea către dincolo și voi fi dusă către fund.
Până atunci însă, let's dance!!!!!!! Daaaaaa, eu și cu cine mai vrea din virtualul pustiu, dar plin ...... de imaginație :)
Te-am văzut la colț de stradă De la mine din ogradă. Râdeai cu toți dințișorii Răscolind pe rând fiorii.
Brunetei din verde crud, de care nu vreau s-aud. Spânzurate-i în azur, pe care-o ții în huzur. Sărmănicei de la țară, care fuse o comoară. Cleopatrei de tudei, ce visează tinerei =))))))
Bueiiiii, buei, buei, măi ardei, măi ardei, Nu mai juca tontoroiul Pe-al meu unic Neuronul!
Nu-mi vine să cred că există oameni care fac ceva concret, oameni care sunt cu adevărat oameni. Mult curaj!!! Nu pentru a le da o palmă autorităților și tuturor care se plimbă numai cu o pancardă în mână, ci pentru că pot privi căluții în ochi, în timp ce încearcă să le strecoare câteva picături de apă printre zăbrele. Pentru că le pot privi coastele și boturile însângerate. Oare cât o să mai fim suportați pe pământ?
Sunt moartă de răcită și fără un leu în buzunar, dar dacă aș avea o mașină, m-aș duce sau m-aș fi dus cu ceilalți, chiar dacă aș fi fost numai cu ochii-n lacrimi.
Cei blânzi și nevinovați întotdeauna vor fi călcați în picioare. Indiferent de societatea omenească de la ora respectivă. Un mâtz blând, slab, portocaliu, care nu știa decât să miorlăie și să se frece de pantaloni sau să se intindă cu lăbuțele până la genunchii tăi, era mai înainte mort pe caldărâm. Cu frumoasa-i blăniță strânsă-n mici ghemotoace de noroi, de la ploi, sau târâitul mașinii, sau
D-zeu știe ce i s-a întâmplat! Dar atât știu sigur: i s-a întâmplat că era prea blând. Săracul suflețel!
Și când te gândești căte milioane de milioane de suflețele, au pătimit de când a apărut viața pe pământ!
Nuuuuuapteaaaa muuuuuzeeeelor prin cimitirul Belluuuu. Ne strângem la o șuetă. Poate-mi găsesc fantoma mea dragă. De-abia aștept!!!!! S-alerg și s-o-mbrățișez :)))))) Aburul nopții să-mi alunece printre degete cu senzația atingerii grâului verde în bătaia molcomă a vântului călduț de vară.
Mmmmm, mi-a venit poftă de vară, și câmpuri întinse fragede, de păscut. Că deh, se sare derect din iarnă-n vară.
Mdeh, plină de idei transpuse bine, pot să zic chiar transfigurate ..... or desfigurate? Fantome, grâu, verde, LIBERTATEEEE
Coșmar în noapte, coșmar plin de șoapte, purtat de ape din iluzii deșarte, Purtat departe, aproape, departe, aproape, depaarte-departe .... Legănând somnul de moarte Trezit de țipete, Numai ca să se întoarcă, Tot în moarte
Copiii din noi, piticii, de pe creierii :). Simțirea de bine cu futere de mume. Cresc ferigile, vița de vie sălbatecă, dar cel mai iubind, Wisteria încolăcită pe inima mea, cu pielea cea goală lipită de lemnul rece, alb-pulsând de viață tânără nebună neliniștită. Oare liniștea-i adusă de durerea de spate? Sau de inimă? De cea din ea. Un infarct? Ceva? Durere mută. Surdă. Uitată. Nu îngropată. Trecută.
Lăcrămioare, inimioare împletite-n verde crud și lila de peruzea, lângă bum-bum, mititica mea. Că intră la apă sărmana! Se-mpuțină ca buruiana de pe tarla, cultivată cu uuuu? ce merge aicișa? Numai o peruzea.
Bucurie. Nemăsurată. Decât în fluturași. Mii. Strălucind ca licuricii sau zânele mititele cu voci subțirele, călare pe fiecare firișor de păr. Gâdilând buricul. Sfârcul și mustața. Tremurând, cutremurând șunculițele și gropițele din obraji. Ce mai, simt gustul bucuriei, dacă nu transpare!!!!!! În tâmple și-n lumina ochilor clari cu mai puțină conjuctivită :D Să faci un pipilică de bucurie, marca Lupinică! Și un pic de nebunicăcă că râde singurică.
Momente. Când ascultând o melodie, transpunere a unor anumite sunete pe portativul coardelor vocale, simți că zbori cu adevărat și trăiești, chiar dacă efemer, la turaȚIE MAXIMĂ
Altfel, un cântecel să ascultăm și să ne bucurăm de viața pe pământ
Mă duc de la o vreme și pierd timpul, cică în favoarea mea, într-un loc unde sunt numai tinerei, începând cu frumoasa vârstă de 50 cinzeci de ani. Așa ca mine! Și terminând cu 8o și șeva ..... Dar, de fapt un DAR, nu mă regăsesc neam printre covârstnicii miei, covârșitori, la propriu. Pentru că mi se revarsă-n cap, pe laterale. Pentru că nu fac decât să se certe, să vorbească tare, să aibe pretenții, să mă ia la cuc dacă vreau să-i ajut ...... :D , la figurat nu vă impacientați, dacă mai sunteți de impacientat, sau desfigurat, cum doriți. Că era o doamnă, cu părul vâlvoi, în sensul că lipit de cap de sleios, cu nește peri ridicați aleatoriu prin ”podoaba” capilară, care vocifera că era mutată de pe niște scaune unde nu avea locul. Și se uita siderată și cu gura mare după scaunul ei, pe pereți. Crezând c-o doare șalele ( vom vorbi imediat despre ) să se aplece, să se uite dupE numer, dau să i-l arăt eu, foarte binevoitoare. Ca de obicei, mi-am luat-o-n freză!!! Ea ierea, pardon, dânsa ierea și ea cu facultate, știa să cetească singură, probabil că facultatea a învățat-o să cetească răstit. Mai apoi am fost blagoslovită des, tip picătura chinezească, dar în surdină cu uitături piezișe, pe sub pleoape fluturânde, tremurând-suave, de pește mort.
În fața auditoriului printre care mă număr, se perindă domnițe un picuț mai tinerele, care sigur dânsele n-au facultate, pentru că ies, io, d-acolo cu ca pul plin de ”noi suntem unul” ”ei ne face să ne simțim extraordinar” ”vasele capilare merge pe roate” că rotițele dobândite în facultatea vâlvoitei s-au împotmolit undeva pe drumul de singurătate și-or rămas așa, nu știe pluralul sărăcuțele. Sau singularul. Saaaaau God knows, asta așaaaa să se vadă că știe io și iengleza. Cre(E)z! Și nu cercetez. Nici voi, că ie muza pi mini-n, secolul următor ... ;) garantez că nu mai ie mult
Mirosul e încântător, levănțică și mărgăritare, iar voința maximă, vor să cumpere ceva despre care nu știu nimic. Ce costă de la 50 de bulioane-n sus! Marilena-Magdalena să trăiască!!!! Ce-am io pieile lăsate, dar când plec după trei ore de-acolo, mă simt mireasă. Trena e lungă, slabă și zăludă, de 70 de anișori pe dinafară. Dar nu-i nimic! Pe dinăuntru sunt șoim al patriei. Mai bine șoimăriță. Și la fel ca ea, simt că zbor. Prin ploaia rece, cu pletele-n vântul subțirel de primăvară. Deosebită.
Am ieșit în noaptea rece cu ochii lipiți de somn. Rece și udă semănând cu toamna, primăvara asta mă face să mă simt împinsă dincolo de marginea lumii.
Nu așa arată primăvara mea dragă! Nu așa arată ploaia mea iubită! Nu așa arată un nou început de viață, cel puțin în mințile mele super odihnite! Început de viață și pentru vrăbiuțe, dar din cauza vremii împuțite, terminat înainte de a fi sfârșit începutul. Mai devreme am găsit un puiuț de vrabie mort și ud pe asfalt. Acum, în noaptea adâncă, trecută prin foc de fulgere și tunete demente, am mai găsit doi. I-am luat în mână încercând să mai găsesc vreo urmă de suflare în corpurile lor mititele fără culoare. Dar nu mai era decât rigiditatea morții așternută-n colțurile galbene pal ale unei copilării nefericit terminată muuult prea devreme. Se spune că viața nu e dreaptă, dar oare ce este dreptatea în lumea necuvântătoarelor?
După alți câțiva pași, pe trotuar, unul îngust pe care binențeles merg bipedele, era un puiuț strivit. Strivit cu ură, pentru că nu era strivit sub roată de mașină, era pur și simplu sărit pe el cu toată puterea și avântul pe care și le-a luat vreun nenorocit de om, dotat cu un creier care se presupune că gândește.
De mii de ori m-am întrebat de ce 99% la sută din omenire, preferă, ba nu, chiar simte plăcere să facă rău animalelor, păsărilor, copacilor, chiar propriilor semeni!!!!! De ce?
Țin o dietă. Și o țin bine, nu fuge nicăieri. Mai scap câte-un bombonoi de țiocolată :D .... dOO, trei, 4, e, t, c. În dietă, dacă-i frige cuiva buza să știe, se numește a caloriilor negative, imbogățite :D - asta-i îmbogățită de la mine, deci cum spuneam, în dietă trebe mâncat la ora 2ouăjdoi un fruct. Un pomelo întreg se pune? Ca un singur fruct? :D Că ăsta nu fu amar, drept urmare merg un pic crăcănată pe moment.
Sper că știrile senzaționale de seară, au saturat pofta cititorilor de subecte interesante.
Intru-n magazin. Cu Lupin după mine. Binențeles e noapte. Acum câteva nopți l-am pierdut pentru că l-am lăsat afară. În noaptea următoare m-au lăsat cu el înăuntru, dar binențeles nu era limbricul care mă dădea întotdeauna afară.
Acum era!!!! Șefa mă lasă, patroana adicătelea. Și tura de fete de peste zi.
Lindicul de bărbat are ceva cu căcățelul meu. Sau cu mine. ”Nu vedeți duaamnăăăă că avem și pâine în magazin?” Da, deci da, pâinea era pe jos. Pe care cățelul meu de la distanță, o ochea, o țintea și cu pușca-puță dintre picioare, o pișa-împușca. În rest, că era praf, mizerie, nu se punea. Că intrau oameni, zeci pe zi pe ușă, binențeles cu noroiul de-afară, peri de la câini sau de la noi, poate și cu floci, de ce nu? nu! nici asta nu se punea. Și mi-aduc aminte, cum eram invitați cu animalele și cu galoșii, presupuși plini de noroi - sanchi, de unde noroi acolo - în pub-urile din Anglia. O dată, am văzut o englezoaică intrând cu trei, din care doi erau cât mine stând pe scaun.
Oare de ce D-zeu om fi atât de înapoiați? Am o vorbă - dacă cineva i-ar căuta pe românașii noștri la cur la intrarea în magazine, s-ar îngrozi!!!!! Câinii sunt de mii de ori mai curați decât majoritatea oamenilor, măcar că-și ling puța toată ziua. Și dac-ar fi lăsați de consoarte, ar linge dublu. Unii ar zice ”Daaaaa, dar pun botul acooooolooooooo” Păi voi nu?
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA Ce nervi am!
În căutarea bărbatului pierdut ...... sau negăsit nicicând ...... înotând în valuri de aluzii normale sexuale, în tzunami de indiferență și printre fete Morgane de staturi Guliverșnice, iluzorii precum trecerea noastră prin nisipurile timpurilor. Jazz imprimat ca un tatoo adânc în piele, găuri de ozon și sex, secs și iară sec ssssssss ....... Tipare și direcții comportamentale, genuri care ți se potrivesc ca o mănușă, numai că mănușa nu-i aici, nu e de-aici, e una elegantă cu joben și baston și pantaloni albi, mulați pe piciorul ce de la genunchi intră mlădios într-o cizmă neagră, sclipitor de șlefuită cu batista. O altă limbă, un alt creier, în aceiași oameni și oameni și oameni. Mări și avalanșe de oameni cu sunete diferite transmise din generație în generație.
O supă, hmmmm e prea subțire, mai bine o ciorbă, din care-o inimă și-un suflet, așteaptă tremurânde, la scară mică, să fie eliberate ...... bum - buuummm - bumbum - bumb uuuuuuu mmmmm ...... eh ...... nu-i așa?
Dar oare se va întâmpla? Vreodată? Tic ..... sau mai bine Tac?
S-a trezit în dimineața ei. Era trei după ora nouă. După-amiaza! Avea o lene de nu se vedea, ascunzându-se mai tare-n perne. Așternutul curat și afară-rece înuntru-cald îi dădea senzația uitată demult de bine. Și mai era cevaaa, nedeslușit, prin ceața de pe creierii munciți de somn. A! Aha! L-a visat! Ce curios, l-a văzut alaltăieri și l-a visat de-abia azi! L-a văzut după ani :)) Aceeași figură, neschimbată, aceiași cârlionți, aceiași ochi albaștri-cenușii cu cearcăne, ochi de artist! I-a ghicit numai, era prea întuneric. Parcă revedea un om drag de demult, dar tot așa demult uitat. N-a simțit nimic, chiar a plecat mai iute din plictiseală, deși ar fi vrut să afle mai multe despre viața lui. Despre ce i se mai întâmplă. Să stea mai mult la taclale. Dar din plictiseală a fugit. Și l-a uitat complet și iremediabil, în minutul următor dispariției lui din câmpul ei vizual.
Și totuși. A revenit în trombă, nu ca o tornadă sau o bombă, ci ca o scenă filmată, arătată în slow-motion, dacă e corect spus așa. Cel mai sugestiv, corect vizualizat momentul ....... de fapt nu, nu un moment, ci câteva ore bune când s-a simțit Albă ca Zăpada din desene animate, așezată-n patul ei de cristal, coșciugul, înconjurată de flori. Și ele moarte. Cu bujori în obrăjori, deși era moartă! Așteptând viața s-o tragă de izmenele crețe, sub care dormitau creierii. Probabil murați bine in vapori de alcool, din moment ce starea de amorțeală, de moarte vie, era cronică.
Când momentele se transformă în ore și orele-n zile, apoi în ani fără șir, atunci, ei bine atunci, senzațiile sunt clar delimitate în lumea lor, sunt distincte, pline de energie și de forță. Nu, nu te izbesc în față, pur și simplu au adâncime, au înălțime, au formă, culoare, miros. Le poți pipăi și gusta. Sunt atât de reale, de vii, de sculptate cu dalta bine ascuțită în minte, că te copleșeste o stare de bine asemănătoare catalepsiei. O stare din care nu mai vrei să ieși! Da, de ce ai ieși? La ce? La oameni? Care nu fac altceva decât să se rănească între ei? La riduri și dezamăgiri cumplite? La singurătate? Poate asumată, dar și catalogată? La etichete? --- Aici e ea, treceți mai departe. --- Știți ce-i poate pielea. Eticheta socială, banii vorbește ...... cunoștințele numai te îndrumă.
Stare de euforie ca cea dată de droguri. Injectate. Rapidă, profundă și constantă. O mică și insignifiantă constantă pe bucata ei delimitată de timp, într-un univers de indiferență.
Sunt singură într-o uriașă sală de bal înaltă, garnisită cu candelabre bogate-n biluțe scânteietoare de cristal. Dansez. Vals. Și țin brațele înlănțuite pe un partener invizibil.
Mă învârt și mă învârt și mă învârt. Nu mă gândesc la nimic. Las muzica să-mi mângâie inima. Mă gândesc la copilărie și la sfârșit. Las muzica să-mi mângâie sufletul. Nu mă gândesc la nimic. Biluțele de cristal coboară dansând și ele dedublându-se, triplându-se. Îmi mângâie obrajii roșii înfierbântați. Dansez intr-una, rotindu-mă din ce în ce mai repede. Într-o lume paralelă plină de stele și de dragostele mele.
O plecăciune adâncă domnul Paul! Mi-ar plăcea să vă cunosc sufletul. Să-i fiu prieten. Să-mi scot jobenul și braț la braț sa ne plimbăm prin părculețul plin ochi de umbreluțe albe din dantele. Mulțumesc!
Frig. S-a îndrăgostit de Romanela. Nu mai vrea să plece. Și colac peste pupăză mai bate și vântul!!!! Fetițele dulci de București, după fețe par acre, iar după claia de păr sculat de vânt, ori Babe Cloanțe :)), ori vrăjitoarele din Salem. Hihihi, ce rea sunt, doar e ziua lor! Da, a lor, că eu fac parte din altă încrengătură, care are o spurcată gură. Deci cum spuneam, un vânt iute ca ardeiul de-mi încrețea piela frunții și simțeam furnicături în buric. Și cu toate astea, îmi plăcea. Nasul meu tot la primăvară adulmeca. Precis undeva pe coada vântului stătea ea, prințesa. În crawl, strofocându-se să înainteze cu natura sa.
