Ți-e puțin foame? Ronțăie un puc. Sau de ce nu, mai bine ronțăie un cuc!!!!!!! :D ..... al naibii TUC
Stiupid eadvătaizd, proporțional dairect cu pa-ul meu. Ne vedem in septembăr. Că tot ierar. Adec io, rară done, rară la vedere, bijurară zboară din țară.
O dimineață caldă de septembrie și-o cameră cenușie de mină. O căprioară intră. Mică și firavă de stat, cu trup de bărbat. Ochii blânzi de culoarea castanelor fixează prada de dincolo. Dincolo de un birou la fel de tern ca restul. Prada, cea în carne și oase, era tot mică de stat. Mai rămăsese din ea un fir, o mlădiță care se lupta să stea dreaptă după ce-i murise bărbatul. Așa că săritu-n pat cu căpriorul deveni sportul preferat. Era sub influența etnobotanicelor de sub pământ srl, unde tocmai dăduse o tură, conducându-și bărbatul pe ultimul drum. Apoi ziarul cu ultimele știri de dimineață, o informă că la mină vine o altă căprioară. Cu un Bambi de lăbuță, marca sportului preferat.
Dar ce mai putea face ghiata și firava mlădiță decât să se lase devorată în continuare de căprior? Rămăsese fixată sub botul catifelat și cu fiecare mușcătură, seva-i verde de viață i se scurgea.
Trupa de căpriori plecă pe meleagurile natale, mina fiind numai un popas pentru întremarea forțelor în drumul spre controversatul conglomerat familial. Mlădița disperată, își construi mâni. Și cu ultimele-i puteri, se sprijini în palme smulgându-și rădăcinile din pământ. Le modelă în două labe lungi, foarte plate și verzi și se înhămă la drum. Drumul fiind lung, explică totul. Avea de străbătut o țară. Ajunsă-n cele din urmă pe cele meleaguri străine dar cu căpriorul drag încorporat, se aciuă, unde altundeva decât într-un hambar, făcându-și culcuș în fân cât mai în spate, să nu fie observată de stăpâni, părinții căpriorului cu ochii de culoarea castanelor, cel pentru care-și rupsese rădăcinile din pământ. Cumplitul destin făcu însă să fie descoperită chiar de cerbul bătrân cu coarnele-i de tun. Ea nu era în culcuș când se întâmplă faptul, numai rucsacul, actele, banii și sacul de dormit. Plecase într-o scurtă plimbare cu degetele-i prin buzunare. La întoarcere, din verde s-a făcut albă. A ascultat la geam ce se vorbea în casă. Se pomenea de miliția animalelor. Mlădița deveni neagră și de frică, o alese pe cea mai mică dintre ele, bătu la ușă. Cu privirea în pământ recunoscu totul. Părinții și consoarta căpriorului se uitară la el. Cu ochii de culoarea castanelor, la fel de în pământ, primi ocările spășit. Mlădița, devenită roșie, văzând că gluma se-ngroașă, ne având nimic de pierdut cum căpriorul dintr-o dată n-o mai recunoștea, luă toată vina asupra ei. Spuse că el n-avea altă vină decât că a fost în același loc cu ea, la mină. Încolo, ea s-a ținut de capul lui, ea l-a urmărit, l-a hărțuit, a făcut tot posibilul, inclusiv să traverseze o țară, dar el nimic. S-a ținut tare, devotat familiei, sincer, cinstit, onest, fără pată. A spus-o cu atâta convingere, încât a fost crezută și ca urmare și mai tare bălăcărită. Noroc că trecuse prin toate culorile pământului și-acum duhnea, că altfel risca să fie hrană pentru porcii miliției sau cei proprietate personală familiei de căpriori. Fu iertată, cu condiția să nu-i mai fie văzut firișor de picior, verde și foarte plat, niciodat'. Și chiar condusă la tren, de cerbul șef-bărbat și căpriorul rușinat. Nu de alta, numai să vadă cu ochii lor că a plecat. Căpriorul, în urmă o dat' nu s-a uitat.
