Moartea este parte din noi. Dar când lovește în cei tineri și foarte tineri, îmi vine s-o strâng de gât. Să mor cu ea așa. Să nu mai fie și să trăiască lumea mereu, ever și forever after.
Mi-e silă de ea și mi-e frică. Și e urâtă, cu spume. Și ne face și pe noi urâți, chiar dacă suntem BB :(
Câteodată mă uimesc și singură! Am 50 de ani și încă, și încă, și încă o dată mă gândesc la iubire. Și nu oricum! Cu un făt-frumos! Probabil cam trecut, că cei tineri au reflux.
Viața e complicată. Te poate duce pe un drum pe care ai lua-o la fugă înapoi însutit. Un drum ce n-are nimic cu romantismul, dar sigur cu reumatismul. Un drum tot mai îndepărtat de-un apus cu nori și-un soare palid, cu rafale de vânt prin ierburile stepei și pletele noastre. Peisajul seamănă mai repede cu speranța ce-apune și ea, cu lumea de astăzi care va fi trecut și amintiri pentru cea care va veni.
”Ce este asta? Un fluture. Un fluture. Un fluture. Un fluture .............Un fluture”
Une-s tinerețurile mele, să mă stric puțin? Nu că n-aș fi acum! :D ...... Da răăăăău de tot. Ăf cos că de la vârstele mele. Pe dinăuntr-s ca un BB!!!! :))
Răcoarea mă-nconjoară și vântu-mi bate-n perișorii relaxați de pe pielea la vedere, CUIE. Nu cred că-s de la sicriu, că bate cuiele-n step. TA-Ta-tA -- sexy Marilena, măcar gândurile. Parcă-s un arici, plin de mii de minicuișoare care mă gâdilă-ntr-o lume paralelă. Paralelă pentru că nu recunosc sentimentul. Dar e plăcut. Ca o aducere aminte dintr-altă viață. Vântul mă strânge ușor în brațe ..... și mi-e tare dor de ce nu s-a întâmplat niciodată. În primăvară-mi simțeam iubitul șerpuind numai la suprafață. Toamna, mi se revarsă o dată cu el și-n suflet. Intră adânc zguduindu-mi fortărețele de gheață din jurul inimii și minții, deși curg apele pe mine. Curg ca gândurile ce încolțesc. Din frunzele plutind viclean spre pământ. Acum și ele-mi se iubesc cu pieala-mi. Culori ruginii foșnitoare mă acoperă. Frământând și fremătând, se transformă-n el. Un iluzoriu fără finalitate. Se duce, revine, se-nvârte, se zbate, mângâindu-mi pletele negre și lungi și corpul subțire.
Toamna-mi zgândăre corzile viorii și m-apuc să-mi zdrăngăn sensurile non pentru alții. Sunt una cu totul. Cu frunza, cu vântul, cu pământul. Curg, zbor, foșnesc. Mă odihnesc calm, pentru o secundă pe capota mașinii. Ha! Uite-l pe Cuțite! ”Ce mai faci Cuțite? .... Cee maai faci Cuțitee? ..... Cuțiteeee?!!!!!”
Nu m-aude. Nu mă vede. Poate reușesc să zbor pe obrazul neras și tras, să-l mângâi.
