E ora trei din noapte. Oare cine bate? Bate? Ce bate? Covoarele le bate. El. Bate covoarele de cauciuc de la mașină.
Și dintr-o dată s-a făcut iarnă. Iarna anilor 70. Ierni aspre, dar pline de căldură. Omenească. Ierni bogate. Zăpezi în troiene. Munți de zăpezi albe în care-ți degerau degetele picioarelor în tramvaiele lipsite de orice urmă de căldură. În afară de cea omenească desigur. Gri și ternă în drumul spre servicii.
În spatele blocurilor guițau porcii cumpărați vii din Obor și tăiați de fârtații concetățeni, printre care se numărau și ai mei. Vedeai peste tot, pete enorme de sânge pe zăpadă. Și funingine rămasă de la pârlitul pieii. Botezul șoricului. Gros.
Dar cel mai des auzit sunet din preajma sărbătorilor de iarnă, era bătutul. Bătutul covoarelor, exact ca cel al iepuroiului la împerecheat. Se stătea pur și simplu la coadă la bârna de fier. Cu găleata plină cu apă caldă și dero, cu peria de lemn cu peri țepeni, mături și bătătoare care mai de care mai șmechere. Fiind o treabă care cerea o mână forte, deseori vedeai vajnicii, sau vai mama lor de consorți pe la îndeletnicirea cu pricina. Cu sticla de vin, votcă sau cele de bere pe lângă ei. Până seara erau pulă și covorul virgin neatins, la fel ca la început. Veselie mare ce mai! Doar veneau sărbătorile.
Cert că aerul era mai respirabil, ușor. Nimic nu te apăsa pe piept sau pe minte. Ozonul nu era dotat cu gaură, iar lumea-și avea sufletul la purtător. Nu ascuns la seif e.
Pare venit din altă vreme, ruginit, îngălbenit, dar însuflețit de căldura umană. Fostă.
Mierlele și mierloii cântă, Urechea Marlenei se-ncântă și renaultul se scufundă, Ursitoarele descântă, zero lumea se încruntă.
Luna rotundă, pe cerul albastru se-afundă Vino la mine iubire, din altă lume străfundă. Să-mi simt fiorii din fundă .... sau în fundă, înfundă, dupE cum devine cazul Care rimează cu valsul
”Printre bolile urate ale mintii umane adulte, una este ridicata la rang de virtute si desi mirosi a mort, tu n-ai loc sa te misti din cauza aurei tale miruite de om istet si abil! Una din binecavantarile(devenita blestem) primite odata cu nasterea noastra este minunea de a nu ne putea fi cunoscute gandurile. De-aici tragedia: nu conteaza ce gandesti, important e sa se priceapa gura sa salveze situatia cand nu gandesti frumos, sau nu iti permiti sa te expui!
Am ajuns la performanta de a ne ascunde in spatele cuvintelor si dragostea si ura. Credem ca adevarul raneste asa ca luam un compliment, ii dam niste haine cu 4 masuri mai mari si ti-l servim. Adevarul ti-l strecuram ironic in gluma la momentul potrivit. Cu tensiunea ridicata la cote maxime, inca avem puterea sa zambim si sa spunem “nici o problema” cand de fapt am vrea sa te strangem de gat, si nu de drag! Pe masura ce crestem, se dezvolta si simtul prefacatoriei, al exprimarii in cuvinte cu nenumarate intelesuri cu ajutorul carora putem sa ne sustragem cand suntem prinsi la colt de vreo minte agera. Ironia devine elevata, simtul umorului capata valente batjocoritoare pe ici pe colo si fereasca sfintii sa intri in “gura” unui om “cultivat”: te farama in bucatele mici, folosind cuvinte alese cu grija si pe cand tu inca digeri, el/ea au si disparut, savurandu-si satisfacuti desteptaciunea.
Dintre toate durerile secolului(si nu-s putine) cea mai crunta este singuratatea pe care o suporti pana la moarte daca trebuie, dar nu cumva sa spui cuiva ca simti ceva pentru el/ea, ca-ti pasa ca traieste pe aceeasi lume cu tine, in acelasi timp. N-avem timp sa mai cautam omul din spatele cuvintelor, si nici pe noi nu ne mai intreaba nimeni ce mai visam, ce mai iubim…
Am devenit experti in jocul asta nebun. Trecem unii pe langa altii, ne privim, ne mirosim, ne admiram(in taina!) si ne vedem de viata mai departe. Nu deschidem gura decat pentru critica daca este cazul. Daca nu vrem nici sa criticam, ne vedem de treaba. Ne uscam cuminti.
Nici vorba nu ne mai e vorba. Avem pentru fiecare persoana in parte vorbe croite pe masura. Pe masura interesului urmarit. Pe unul il repezim, pe altul il magulim. Unuia ne adresam cu formule de politete dar nu-i nici o urma de respect in spatele cuvintelor, altuia ii spunem ce nu i-am spune daca ar scrie pe el functia.
M-as intoarce inapoi in copilarie unde nu stiam insemnatatea cuvintelor: ofiter, primar, judecator, senator, general, ministru. Pe vremea aceea toti erau OAMENI! Unde-i timpul acela cand nu stiam sa gandesc prea mult si ma exprimam asa cum simteam, pentru ca simteam?! Azi imi impun si sa nu simt nu doar sa nu spun. Ne caram dupa noi toate durerile care ne-au atins vreodata si din cand in cand mai scoatem cate una doar pentru a o compara cu alta a altcuiva, dupa care sa concluzionam ca intr-adevar, nimeni nu a mai trait asa ceva vreodata in afara de noi. Ne intretinem ranile, zgarmam in ele zilnic, nu cumva sa se vindece si sa nu mai avem parte nici macar de compatimirea noastra, dar le acoperim cu haine de gala, lungi, frumoase. Nimeni nu arata mai bine pe-afara. Muncim, zambim, vorbim, glumim ca sa lasam impresia ca suntem senini si curati si vai de cel care ar indrazni sa ne ridice un colt de palton sa se uite mai bine pe dinauntru, ca il intepam de nu se mai atinge de noi in veci.”
Nimic nu e mai plăcut decât zorile calde ale unei dimineți de vară timpurie :) Vezi cerul cum se decolorează spre răsărit, iar păsările dinspre cimitir și luminatoarele de bloc, vestesc un nou început de continuitate a vieții. Se-ngână noaptea cu ziua! Nu știu dacă se iubesc sau se bat ca luptătorii sumo, cert e că la sfârșit rămâne numai una.
Dar nu vorbeam de sfârșit, ci de început, cel în care te simți gigant, furnică sau soră cu natura. Cel de care mă simt atât de legată! Cel care geme sub greutatea, frumusețea și trezirea vieții la viață!
Urâtul adevăr e că-mi place de mor să dansez ..... și n-am cu cine ...... și nici unde ..... și nici vârstaaa aaaa aha, aha, ha, ha, ha, ce ridicol!!!! Mintea îi spune corpului că e tânăr ..... și se mișcă ..... pe sunet de trompetă și ritmuri la tine nebune, ca și sângele din mine. Condimentate cu sare ..... și piper coborât de pe serpentine.
Au înflorit teii! Din nou, la fel ca în fiecare an. De mii de ani. Ce plictisealăăă???! Am trecut după amiază pe lângă unul, l-am văzut înflorit, dar nu simțeam nimic. Mi-am zis că este din cei așa numiți sălbatici, fără miros. Dar era așa de proaspătă floarea, de fapt buchețelul floral, care avea și vreo doi boboci, că nu m-am putut abține să nu-l rup. Deși m-a durut sufletul. De multă vreme nu mai suport să rup flori sau să le cumpăr tăiate. Mă gândesc că le doare și-mi cer iertare. Ce puțin, ce fățarnic, când de fapt le omor!
Am dus-o instictiv la nas. Și-am simțit o plăcere ciudat de explicat. Au teii un parfum, atâââât, atât deeee delicat, dar atât de pregnant prin puterea de a-mi intra în creier, de parcă-și pune ștampila pe mine, scriind ”asta este a mea” Mă cucerește instantaneu.
Așa că am rupt trei. Îmi venea să mi le fac mustață, dar după câteva secunde nu mai simțeam parfumul. Așa că trebuia să le schimb locul, ca să mă delectez iar un pic mai târziu. Lumea nu știe încă, spune că e prea devreme. Ha, nuuuu, a fost iarna prea lungă. Teii înfloresc în iunie. Singurul lucru ciudat, e că deși a fost frig, au reușit să înflorească la timp. Și să mă înebunească iară. Mai ales în străfundurile nopții. Când Bucureștiul mă uimește, arătându-și fața ascunsă, cea ținută numai pentru privilegiați. Mă simt vipă atunci. Aer proaspăt, aer curat, asfalt ud fără pic de mizerie. Dinspre vegetația bogată, verde crud, vin valuri de căldură, cuibărită-n ea din timpul zilei. Miroase a iarbă cosită. Parcă-mi cosește și creierul. Se duce mâzga de pe el. Și mai apoi pe drumul alb lăptos se-aștern florile de tei cu parfumul lor dumnezeiesc. M-aș înfunda în iarbă, sau aș urca în copac să dorm neîntoarsă pe-un pat din frunze. Să-mi umplu plămânii cu nesaț de parfumurile și liniștea nemăsurată a nopții.
