Bluuu Muuud

Au înflorit teii! Din nou, la fel ca în fiecare an. De mii de ani. Ce plictisealăăă???!
Am trecut după amiază pe lângă unul, l-am văzut înflorit, dar nu simțeam nimic. Mi-am zis că este din cei așa numiți sălbatici, fără miros. Dar era așa de proaspătă floarea, de fapt buchețelul floral, care avea și vreo doi boboci, că nu m-am putut abține să nu-l rup. Deși m-a durut sufletul.
De multă vreme nu mai suport să rup flori sau să le cumpăr tăiate. Mă gândesc că le doare și-mi cer iertare. Ce puțin, ce fățarnic, când de fapt le omor!



Am dus-o instictiv la nas. Și-am simțit o plăcere ciudat de explicat.
Au teii un parfum, atâââât, atât deeee delicat, dar atât de pregnant prin puterea de a-mi intra în creier, de parcă-și pune ștampila pe mine, scriind ”asta este a mea”
Mă cucerește instantaneu.

Așa că am rupt trei. Îmi venea să mi le fac mustață, dar după câteva secunde nu mai simțeam parfumul. Așa că trebuia să le schimb locul, ca să mă delectez iar un pic mai târziu.
Lumea nu știe încă, spune că e prea devreme.
Ha, nuuuu, a fost iarna prea lungă. Teii înfloresc în iunie. Singurul lucru ciudat, e că deși a fost frig, au reușit să înflorească la timp.
Și să mă înebunească iară. Mai ales în străfundurile nopții. Când Bucureștiul mă uimește, arătându-și fața ascunsă, cea ținută numai pentru privilegiați. Mă simt vipă atunci.
Aer proaspăt, aer curat, asfalt ud fără pic de mizerie. Dinspre vegetația bogată, verde crud, vin valuri de căldură, cuibărită-n ea din timpul zilei.
Miroase a iarbă cosită. Parcă-mi cosește și creierul. Se duce mâzga de pe el. Și mai apoi pe drumul alb lăptos se-aștern florile de tei cu parfumul lor dumnezeiesc.
M-aș înfunda în iarbă, sau aș urca în copac să dorm neîntoarsă pe-un pat din frunze. Să-mi umplu plămânii cu nesaț de parfumurile și liniștea nemăsurată a nopții.