"Sa mai lasam totusi, cand si cand, lumea cu globalismul si tehnologia ei si sa ne gandim la ce scrie pe crucea parintelui PaisieOlaru: Ce esti tu astazi, am fost noi ieri. Ce suntem noi astazi, vei fi tu maine." Prof. Costan Mandrila
Există oameni în România mare, o mare de oameni, care se străduiesc din greul greului să-și plătească taxele-biruri-furturi legale și să-și pună pâinea pe masă, lor și copiilor lor. Există oameni care stau singuri în case la lumina lumânărilor sau în întuneric și se uită la televizor cum alții se duc la munte, în Hymalaya, sau la mare în Barbados, cum li se umflă la unele țâțele în timp ce lor li se dezumflă buzunarele.
Există, încă mai există oameni, mulți mulți oameni, câtă frunză și iarbă, cărora le curg în tăcere lacrimile pe obraji pentru că au uitat cum e să te bucuri și să zâmbești în condițiile în care nu mai știu încotro s-o apuce și mi-e frică de ziua de mâine. Avem totul dar de fapt n-avem nimic.
România e un loc de unde se fuge sfârâind călcâiele. Romania nu mai e ”acasă”
Cu puțin, dar fericit, se cheamă că trăiești. Un adevăr care merită strigat, nu uitat. Dacă ești lăsat de ghionturile lipsurilor și nestrivit sub greutatea golului, zeroului de plumb Bacovian la care a fost adusă demnitatea umană
Recomand cu cea mai mare căldură să se urmărească -În puii mei- Execuția lui Ceaușescu.
El ”Cobor la prima. Dar să-mi aranjez freza! Bătăi ușoare countless pe creștetul capului să-l fac să semene c-o bărcuță, doar visez la ele cu ochii deschiși pe pereții metroului zburător, nu? La dat în ele. Cu ce-am eu mai bun :D Stai că nu-i de ajuns! Mai trebe și scurt, așa den salut milităresc dar în zbor razant din față către spate, alte două rânduri de bărcuțe. Unul peste clăpăuga stângă, doi pă a din dreapta. Dacă mă strofoc mai cu enthuziasm, reușesc să strâng de-o escadrilă-flotă de dat în bărci pe canalul metroului, până-l schimb cu celălalt. Cel cald, cu miros de levănțică și puietor de pitici drogați pi creieri. Pe toți creierii, mai ales pe cei însemnați xy. Gata. Parcă-s decupat din revistă. Cu toporul de handicapați” Mdea, fără virgulă.
Ea ”Vaaaai, trebe să-mi aranjez părul! Așa, din dreapta prin stânga, pe mijlocul capului, delicat ca un program de mașină de spălat. Din vârful degetelor, domnișoresc. Oooooo, au trecut câteva secunde!!!!! Cum am putut uita să-mi fac rondul de pipăit cărările pletoase! Trebuie, trebuie s-o fac. Într-una s-o fac, ca să nu scap, șapca de pe cap. Dar oare e întins bine? Să nu-l fi prins aiurea cu șapca. Încă un pic. Offfff, iar au trecut secundele. Cele trei degețele de bază-și reiau patrula. Căcu arătătorul nu-i frumos, decât s-arate-n sus, către stele, unde zboară și gândurile mele. Ce străbat plafonul. Așteptând telefonul. Lui, amantului nepăsător, fără pic de dor. Pe-ale meandrelor metroului, călător. Cocartelă de 10, că nu-mi trece, sârgul depus la rece. În vârf de scăfârlie”
Parc-aș fi o ciocârlie. Nu-mi mai tace gura, compunând o porcărie :))
A fost. Cu seri reci și nopți și mai reci. Astăzi a fost prima zi de toamnă rece, de toamnă - toamnă. Cu rafale puternice de vânt, ce adunau mare parte din frunzele uscate-n movilițe răstignite-n colțuri, garduri sau drept în mijlocul drumului. Celelalte, dansau răzlețe pe liniile de tramvai pustii, valsând într-un dute-vino clar, curat de gri petrol. O pictură proaspătă de frunze crispy gălbui pe fondul lună de asfalt tăiat de șinele lucioase. O privesc din autobuz trecând prin fața ochilor, în timp ce-ascult la radio ”what can i do with my love without you” Apoi zona devine laaaargă largă cât un teren de fotbal pe care-aleargă dezlănțuiți jucătorii frunze crocanți în ritmul notelor fără dragoste ..... le mele, dar prea-pline de-ale mele-mi melancolii. Un București în izmene cu Lume puțină pe străzi. Siluetele conturate-n contra-lumină, chircite, contorsionate, se zbat să iasă dintre stropii amețiți de ploaie. Să iasă la o normalitate, foarte des greu de realizat. Cu Doctor Pepper reușesc eu, dar rar pentru c-apoi bâțâi și-mi clănțăne dinții. Și totuși merită să mă simt normală chiar dacă pentru timp limitat și consecințe destul de hazlii sau din contră. Normalitatea nu este simțită de normali pentru că normalul e normal și nimic mai mult sau deosebit, decât trecerea timpului poate face-o diferență. Când nu mai ești normal, revenirea seamănă cu o beție bună îndelung așteptată. Sau cu trezirea din comă. Dar scurtă. Scrii repede pe șervețel senzațiile să nu le pierzi amintirea. Amintirea unui moment în care-ți vezi un părinte pierzându-și echilibrul din cauza bătrâneții.
Sâmbătă. Azi e sâmbătă, mâine se face dintr-o dată iarăși sâmbătă. Apoi săptămâni de sâmbete, luni și ani feți și fete-frumoase devenite clipe cuprinse de bătrânețe ca brânza de mucegai.
Amintiri, amintiri nu mai de când eram copil. Prea multe sâmbete. Goale. A nu se înțelege zâmbete. Goale. Plouă. Plouă rece cu dureri în suflet și în oase roase de-amar și vreme.
De multă vreme nu-mi mai trece pragul muza. Reveneam la blog, chiar dacă numai să mă plâng. Pentru că exista și speranța. Acum nu mai există nimic ..... și nimic rezultă.
Mi-am luat o mâțică. Slabă și gri zăludă, exact ca natura de toamnă udă. Pentru ea speranța sunt eu. O bătea vântul și încă. Dacă n-o săltam din spatele blocului, o găseam moartă mai târziu. O săptămână întreagă am discutat cu mine. Nu mai sunt în măsura, de fapt nu mai am dispoziția necesară îngrijirii unui suflețel. Dacă de mine nu mai sunt în stare!!!!! De când am luat-o doarme numai pe mine. În scobitura gâtului, pe spinare, pe gură, ochi, în poală, mă împunge cu capul pe care și-l lasă afectuos pe pieptul meu. Sunt lumea ei. Și Lupin e lumea ei, sau maică-mea. Un suflețel salvat, unul ce cunoaște lipsurile, boala și bătaia primită de la pisicile mai mari, încă de când era un ghemuleț. S-ar putea spune că e fericită acum! Oare ar scrie pe blog, dacă ar fi în stare?
Eu știu că scriu numai când sunt depri :D Și totuși acum nu sunt. Acum nu simt nimic. Nu simt nici sarea, nici piperul. Numai căldura corpului Suflețicii în triunghiul Bermudelor mele. De când a venit dorm mai bine. Mă întregește un pic. Căldura unui suflet străin. Lipit de-al meu.
