Căldura de suflet - toamnă în suflet

De multă vreme nu-mi mai trece pragul muza. Reveneam la blog, chiar dacă numai să mă plâng. Pentru că exista și speranța.
Acum nu mai există nimic ..... și nimic rezultă.

Mi-am luat o mâțică. Slabă și gri zăludă, exact ca natura de toamnă udă. Pentru ea speranța sunt eu. O bătea vântul și încă. Dacă n-o săltam din spatele blocului, o găseam moartă mai târziu. O săptămână întreagă am discutat cu mine. Nu mai sunt în măsura, de fapt nu mai am dispoziția necesară îngrijirii unui suflețel. Dacă de mine nu mai sunt în stare!!!!!
De când am luat-o doarme numai pe mine. În scobitura gâtului, pe spinare, pe gură, ochi, în poală, mă împunge cu capul pe care și-l lasă afectuos pe pieptul meu. Sunt lumea ei. Și Lupin e lumea ei, sau maică-mea. Un suflețel salvat, unul ce cunoaște lipsurile, boala și bătaia primită de la pisicile mai mari, încă de când era un ghemuleț.
S-ar putea spune că e fericită acum! Oare ar scrie pe blog, dacă ar fi în stare?

Eu știu că scriu numai când sunt depri :D
Și totuși acum nu sunt. Acum nu simt nimic. Nu simt nici sarea, nici piperul. Numai căldura corpului Suflețicii în triunghiul Bermudelor mele.
De când a venit dorm mai bine.
Mă întregește un pic.
Căldura unui suflet străin. Lipit de-al meu.