Am văzut niște fotografii cu satul românesc. Simple, dar pentru mine pline de semnificații. De tristețe că nu pot ajunge și eu pe acolo deloc darămite mai des, așa ca unii :) :P. De bucurie și fericire, aducându-mi aminte de copilărie, când mă cuibăream iarna la căldura sobei, în capătul celălalt al patului sub pătura aspră țărănească, cu mirosuri naturale, cele aproape de pământul din care ne-am născut și am crescut oamenii zilelor noastre.
Cei care îl secătuim.
Uitându-mă la ulițele golașe, împânzite totuși de rămurelele ce-și așteaptă cu nerăbdare frunzulițele verzi, simt noduri în stomac. În minte mi-a început o simfonie perfectă, ca plasa păianjenului de perfectă, dar lucrată de copaci din însuși esența lor. Simfonia amintirilor, amintiri care mă întristează, care mă umplu de dor. Dorul care m-a mistuit o viață-ntreagă.
Dorul de pământul natal, de natural, de simplu, de adevărat. Chiar de ar fi idilic, un idealizat la mine în cap.
Dar nu, se poate, se poate trăi și la țară nu neapărat muncind pământul să cazi în nas. O mică afacere, orice să-ți asiguri traiul de zi cu zi, să te bucuri de aer curat, să ieși pe prispă să te ciugulească puii de găină de ciucurii botinelor lucrate de mână, să rupi un măr roșu, gustos și zemos din copac.
Să te trezească trilurile păsărelelor, în diminețile calde de vară și să te adoarmă cri-cri-urile greierilor din desenele animate bulgărești rătăcite pe la tine prin grădina verde, plină de o lume care ar trebui să se întrepătrundă cu a noastră în orice secundă.
În schimb, noi ne impletim, sau cel puțin eu imi împletesc destinul cu betoanele grele și privirile terne aruncate blocurilor golașe și gri de metropolă sticloasă, ca gheața din suflete.
Dar să ne și veselim cu un clipuleț, nebunesc de săltăreț ..... de găsit mai sus, pe moțul creț
