Mai vazusem in fotografii sau pe net, dar nu pe viu cum s-ar spune, adica la televizor. Luat in brate ii atarnau manutele si piciorusele exact ca lui Pinochio, la fel de subtiri si fara viata; capul mare in comparatie cu restul, avea expresia unui om batran, galben si cu cearcane fara nicio urma de zambet pe fatza. In secunda aia mi-au tasnit lacrimile, dar nu usor in tacere ci in icnete de durere. Nu ma puteam stapani, parca cineva-mi casapea sufletul cu toporul, sa vezi un omuletz, un copilas neputand sta in picioare ca nu are cum pe doua paie, sa ai senzatia ca in clipa urmatoare i se pravale capul iesindu-i ultima suflare, nimic nu poate fi mai dureros sufleteste decat imaginea aceasta.
Si m-am vazut acolo cu aparatul la gat facand poze....si mi s-a facut rusine cu atatea milioane in mana pentru o batzaiala de colo-colo, si mi-am dat seama ca n-as sta pe ganduri sa-l dau la schimb pentru mancare si medicamente pentru ei, cei napastuiti cu adevarat de soarta. Unde pana mai ieri spuneam ca exista atata dragoste pe pamant, mi-am dat seama ca exista insutit mai multa suferinta, adevarata. Desi nu-mi convin lipsurile, burta mi-e plina tot timpul, sprayul e la-ndemana, as lasa totul deoparte si departe.....dac-as putea ajuta cu manutzele....acolo in Africa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu