Toamna sufletului meu de copil

Ma plimb agale prin spatele blocului. E putina circulatie, putini oameni. Vantul nu bate deloc si desi e noiembrie, seara, este incredibil de cald.
Trec pe sub copaci care-si pierd iar frunzele tomnatice, a nu stiu cata oara, numai ca de data asta nespus de frumos. Lunile de toamna au fost calde, molcome, n-a fost nicio vijelie, nicio ploaie puternica sa puna frunzele la pamant dintr-o data, sa le mocirleasca, sa se faca mormane urat mirositoare de materie in stare de putrefactie. Au cazut usor, lunecand de colo-colo intr-un dans cu tente sexuale, asezandu-se apoi calm pe betonul bucurestean virgin, nevazut de o matura de ani de zile de democratie capitalista. Lucru care acum ma-ncanta, covoare intregi de frunze uscate ce-mi fosnesc sub picioare asternandu-se in drumul meu. Mirosuri iuti amestecate cu dulci, miros de fan amestecat cu miros de iarba verde cosita, un amalgam de mirosuri suave ce-mi gadila narile trezindu-mi simturile amortite, in chiar mijlocul Bucurestiului.