Strivind corola de lumini a lunii

,

Pășea ușor în noaptea alb-argintie. Deși pășea, nu se auzea nimic, cu toate că lanțuri grele de care atârnau pietre de moară, pluteau în urmă-i.
Nu se auzea nimic pentru că și ea, năluca, pășea pe deasupra zăpezii. Un corp subțire și mic, gârbovit. Oare de durere? Oare de efort?
Un efort deasupra la tot. La fel de alb ca și lanțurile, la fel de alb ca și pietrele de moară.
Pășea lunecând fantasmagoric, ducând greutatea albului încremenit de gheața din jurul pieptului. Pelerina tresălta spasmodic în încercarea de a continua să existe. De sub gluga alba, plete negre se-nvolburau în vânt.
De după alburi mii și vii priveam la ea cum se chinuia să trăiască. În lumina palidă a lunii. O ultimă scenă din spectacol. Un urlet lugubru și năluca albă s-a prăvălit la pământ cu pieptul dezgolit.
Genunchii i s-au afundat în zăpadă. Lanțurile s-au afundat și ele. Până și pietrele de moară albe au devenit una cu zăpada.
O clipă de eternitate nimic n-a mai mișcat. Un nod în gât înțepenit și el.
Și-apoi brațele largi desfăcute au implorat abisul alb. In tăcere, cu capul dat pe spate privind cu ochii goi nimicul.
Din genunchi, cu mainile in aceeasi pozitie, piciorul uriaș al universului, a strivit făptura nevolnica.
Ca într-un puzzle uriaș de numai alb, a îndesat ultima-mbucătură.
În lumina palidă a lunii, privind n-am mai vazut nimic. Dar am simțit ușurarea. Am simțit răceala zăpezii ....... de pe pieptul dezgolit al nălucii!