sâmbătă, februarie 13, 2010

Jurnalul durerii

Aș vrea să mă dedublez, sau să mă împart în trei, sau mai bine ca la oglinzile paralele, în mii, milioane de bucățele, ca să pot împărți și durerea.
Dureri încontinuu. Momente de respiro, nu, că nu-mi fac bine la ten. Îmi explodează capul, de-abia văd literele ce le bat și-am nșpe drafturi în blog, pentru că pur și simplu nu pot să termin nimic.
Știu c-o să rezist, dar îmi zic într-una că nu știu cît o să mai pot.
Durerea sufletească este enormă, dar o poți duce pe picioare, știi că nu mori, sau cel puțin așa crezi, cu toate că urlă fiecare celulă în tine, urlete lugubre, de moarte, de neputință, de furie, de ceeeee?????!!!!! C-așa e viața?!!!! E o prostie! Nu, nu se poate, trebuie să te lupți, dacă poți, dacă te duce, dacă te lasă!
Dar dacă nu te lasă? Pentru că ești lepros și mai prejos, sau mai pe jos!
Sau dacă nu te ține? Pentru că nu te mai duce aerul din plămâni!
Sau dacă suflețelul care ți-a stat alături 15 ani de zile, un boț mic de carne care n-a facut rău în viața lui, se uită direct în ochii tăi, învățat fiind când e în pericol, să caute la mami ocrotire?
Cum e? Știe cineva dintre cei care mai intră pe-aici cum e? Să stai neputincios, să nu poți face absolut nimic, când vine și-ți cere mut ajutorul, cu ochi triști și tulburi? Sau cum e să-i ștergi încontinuu sângele care i se scurge din năsuc sau pe guriță? E mititel, toate-s mici, numai durerea-i enormă! Durere fizică, violentă! Câteva secunde cu capul jos, greu, de mort, următoarele cu el pe sus ca pe valuri căutând aerul și pe mine, ștergându-i sângele sau masându-i coloana scheletică, să nu mai latre, un lătrat subțire de copil sfârșit, un lătrat scheunat, un lătrat nenumărat, pentru că e urmat și urmat și urmat.
Eu? Oricum nu mai aveam aer de luni de zile, ultima și jumătate a pus capac! Un tanc staționează în permanență pe stomac! Așa că de mâncare nu poate fi vorba. De somn? Iepurește, cu vise ciudate, puțin spus și întrerupt încontinuu de șuierături și gâlgâieli și latratul subțirel care mă face să sar din pat ca arsă. Sunt pe arcuri și zemoasă, cu prosoape ude și bot gros.
În ultimul an, nu mi-a venit să cred multe, dar că am să-mi văd cățelul să se chinuiască în halul ăsta nu am crezut că, că, că există ...... să stau și să mă uit neputincioasă, să urlu, să mă înfurii, iar și iar, să-l iau in brațe, să-l legăn, să-mi curgă lacrimile șiroaie, să-i șterg sângele, să încerc să-l ajut să respire, să nu-l mai doară în așaaaaaa HAL!

Știu că n-o să convină multora că am scris ce am scris (skip my blog) Nu-mi pasă. E felul meu de a-mi împărți durerea!
Că nu mai pot! S-o duc de una singură!

267

20 de comentarii:

Anonim spunea...

Intelg perfect! Si chiar mi-au dat lacrimile instantaneu... Sint o mare iubitoare de animale .Pe la casa mea au trecut zeci de ciini ai nimanui cu fel de fel de afectiuni . Mai traiesc opt care sint sanatosi si foarte bine. Am trait aceleasi sentimente pentru fiecare in parte. Care a fost batut , care otravit , care batrin...In casa am o catelusa care are 14 ani si ceva , o am de mica. Anl trecut a avut o tumoare , a fost operata , dar a reaparut si acum iar sufere. Asa ca inteleg foarte bine. Cine nu intelege nu are suflet !

catalin fudulu spunea...

Măi Marilena şi de câte ori nu ţi-am zis: "Mă, ai grijă la rotiţa cu dioptriile de la vizor, subiectul să fie clar în focus şi nu în centrul cadrului!". Dar, nu, tu eşti căpoasă :)
Până una-alta, cadrul e frumos. Şi ştii de ce mă bucur? Iar ai înotat prin zăpadă ca să faci o fotografie! Dar ţi-a ieşit!

Dan Moruzan spunea...

Da, foarte trist. Și mie mi-a murit un câine în brațe, chestie care m-a marcat profund.
Oricât de crud ar suna, mă gândesc la eutanasie. Cel puțin eu o s-o aplic dacă va fi cazul, mai ales dacă voi vedea multă suferință la „boțul meu de carne”.

fotografu spunea...

Stiu cum e... si nu exista alinare... asta e.
Fiti tare...daca se poate... chestii ca astea te distrug... incercati sa treceti cumva...
Desi nu pare si nu stiti, unii va sunt aproape...

Angela spunea...

Eu va inteleg!Mi-am pierdut prietenul drag dupa cincisprezece ani in care mi-a stat alaturi.Ultimile zile din viata lui au fost cumplite,dar si lunile care au urmat.Nu-l voi uita niciodata si nici nu-l voi inlocui ca pe un obiect stricat.Pentru el am inceput sa scriu pe blog. Desi au trecut opt luni de cand a plecat nu am putut sa spun tot ce as fi vrut,ma sufoca lacrimile,intreaga fiinta ma doare.Stiu ca nu sunt cuvinte care sa va incurajeze,dar nu pot sa va mint,sa va spun ca o sa treaca pentru ca nu e asa...nu pentru dumneavoastra,nu pentru cei care ii trateaza si ii considera ca fiind parte din familie...Sa nu va temeti sa va strigati durerea si nici sa va fie rusine.Celor care nu inteleg ar trebui sa le fie.

andrei spunea...

of mai marlenne :(... nu pot decat sa;ti trimit o imbratisare virtuala >:D<

andrei spunea...

:(... uite si o melodie de la mine...

http://www.youtube.com/watch?v=YhPMbZtBIbQ

ogarafgan spunea...

Mulțumesc oameni buni! Nu pot la fiecare în parte, că așa ar fi frumos, nu mă pot concentra, decât să-mi scriu durerea .... și s-o trăiesc!

sorinadavid spunea...

o imbratisare calda si de la mine...
draga mea, draga, care sufera si pentru frunzele duse de vant...
o sa treaca..cum au trecut toate ale rele...
pastreaza-ti binele ptr alte fiinte, mai ai mult de daruit..nu te secatui, ca-i pacat...
eu sunt mai egoista..dupa o experienta asemanatoare, mi-am jurat ca nu mai imi aduc in casa prieteni animale...
este cumplit prin ce treci..
daca te pot ajuta cu ceva, spune..
pup si sterg eu lacrimile tale...

doina spunea...

Stiu prin ce treci, nimic n-o sa te faca sa-l uiti - daca-l iubesti, ia totusi in calcul eutanasia, chinurile ii lungesc suferinta si nu-i aduc vindecarea. O sa ai intotdeauna un inger mic cu blanita care te va iubi asa cum numai ei stiu.

ogarafgan spunea...

Mulțumesc Sorina, Doina!

Marcel Eremia spunea...

Prin '98 am primit un pui de ciobanesc mioritic, luat direct de la stana unui crescator de caini mioritici din Bucovina. Era micut de tot, de nici 2 saptamani. Tin minte si acum cum l-am luat imediat in brate, era cuminte, alb, pufos si mirosea a lapte. Peste ani s-a facut un mioritic vanjos (avea aproape 50 de kile), extrem de fioros cand in curte venea cineva necunoscut si bland ca un mielusel cu cei deja cunoscuti. Mai ales "cunoscutul" era Cristian al meu, care avea vreo cativa anisori. Il calarea copilul pe bietul catel, il tragea de blana, ii baga mana intrega in bot iar Haiduc se latea frumos pe spate, fiind mai lung o data si jumatate decat omuletul meu si se gudura cu drag pe langa el, delicat, cu grija parca sa nu-l sperie. L-am mai luat la munte, ne jucam impreuna, totul parea perfect pentru el si pentru noi. Doar o hiba avea. Desi sunt sigur ca s-ar fi luptat si un urs, Haiduc al nostru avea o teama de tunete cum n-am vazut la niciun alt animal. Cred ca l-au "ajutat" si pocnitorile si artificiile de anul nou, aruncate in curtea lui cu voie sau fara voie de copii de pe strada, dornici si ei de distractie. Chiar inainte de venirea unei furtuni, incepea sa fie disperat, desi e bland cuvantul, si incerca sa faca orice sa scape din curticica sa imprejmuita cu un gard inalt de sarma. De fapt, nici nu stia saracul unde sa se ascunda, pentru ca bubuiturile se auzeau inclusiv in casa, loc in care am zis ca poate se va linisti. L-am inchis o data in subsolul casei, intr-o camaruta mai ferita, cu gandul ca va fi mai linistit, dar degeaba. Revenind dupa un sfert de ora, dupa ce am deschis usa m-am ingrozit. Rafturile erau daramate, intrerupatorul a fost smuls cu ura din perete, parca s-a luptat Haiduc al meu cu toata furtuna de afara. In special vara, am avut parte de zile negre si nopti albe atunci cand era furtuna. Am incercat toate metodele posibile sa-l tin inchis in tarc, pentru ca atunci cand iesea afara (si intotdeauna reusea), sarea gardul in strada si devenea pericol pentru lumea de afara. Mi-a rupt o carabiniera de alpinist, trei lanturi sanatatoase, gardul de sarma se frangea sub coltii lui, il smulgea pana tasnea sangele din botul lui cu care scormonea un loc care sa cedeze mai repede. Sarea gardul de 2 metri jumate fiind nevoit sa-i pun si un tavan de sarma, ca la pasari. Nu-i rezista nimic. A fost un catel chinuit. A fost o lupta permanenta intre incercarea mea de a-l tine in curte si disperarea lui cu furtuna. Nici cand stateam cu el nu se linistea. Se smulgea din bratele mele si incerca cu disperare sa scape de zgomote. Si m-a invins intotdeauna. Intotdeauna a gasit pana la urma o veriga slaba care a cedat. Totul rezista maxim 2-3 furtuni. Pana intr-o dimineata, cand dupa o alta noapte furtunoasa, l-am gasit spanzurat in zgarda lui, intr-o noua incercare disperata de a iesi din tarc. Cu greu l-am dat jos de pe gard si dupa toate mustrarile de constiinta avute, mi-am dat seama ca abia atunci bietul catel si-a gasit in sfarsit alinarea. De atunci mi-am spus ca nu mai vreau niciun alt animal. Prietenia ce am legat-o cu Haiduc a fost unica, la fel ca si durerea dupa ce nu a mai fost. Sunt egoist, nu mai vreau sa o repet...

Din pacate la Dvs. durerea este si mai mare pentru ca traiti alaturi de ea. La mine a fost mai simplu. Intr-o dimineata m-am trezit cu ea.
Dar chiar si asa eu tot va inteleg si va doresc sa aveti putere sa treceti peste asta.

Ca de fapt, nu avem ce face.

ogarafgan spunea...

Mulțumesc! Imi pare rau!

Codrin Lupei spunea...

Greu de spus ceva, Marilena...si mai greu de spus ceva care sa aiba o semnificatie...si aproape imposibil de spus ceva care sa si ajute...Imi pare rau...Ai grija de tine...de voi...cum poti mai bine!

ogarafgan spunea...

Mulțumesc Codrin!

Sanda spunea...

imi pare rau...te inteleg, mi-am pierdut prietenul dupa 17 ani si jumatate de dragoste pura!

Nu poti sa-i ajuti trecerea, sa nu se mai chinuie, sa-i faci eutanasie?
Doare dar macar ultima clipa sa nu fie dureroasa?
Scuze daca te-am suparat, dar ai puterea sa-l ajuti.
O sa-ti fie greu si vina o sa te macine, dar si daca nu-l ajuti la fel te vei consuma. Durerea se estompeaza greu si zi de zi te vei gandi la sufletel.
Au trecut aproape 3 ani de cand iubitul meu Oscar s-a dus si ma gandesc zilnic la el.

ogarafgan spunea...

Am urât oamenii care eutanasiază animalele! Dar pe cei care-și văd prietenii în chinuri, acum îi înțeleg

H O R H H E spunea...

O sa fie bine.Sper.Mai trecem si prin cacaturi dn astea, nu avem ce face.

Danca Danela spunea...

Guvido, taci , dar primeste semnul ca gandul pe care ti-l trimit , exista si e o imbratisare...mare!

ogarafgan spunea...

Mulțumesc Horhhe, Danela!
Nu mai spune nimic guvida, pentru că piticul meu nu mai e .....
Următorul post, când voi putea, va fi despre asta, despre cea mai mare greșeală pe care am putut-o face vreodată!