Am mâncat un morcov și m-am dus să-mi omor cățelul. N-am mai fost pusă niciodată în situația asta deși am avut câini toată viața! Și nu am prea știut ce să fac. Inițial nici nu-mi trecea prin minte. Apoi mi s-a scris. S-a strecurat în minte, și pe măsură ce-l vedeam chinuindu-se din ce în ce mai rău, m-am intrebat dacă nu ar fi mai bine! Pentru cine? Era o altă întrebare.
M-am îmbrăcat și dezbrăcat de o mie de ori, să plec, să nu plec cu el. Am încercat să chem acasă, nu s-a putut. Am încercat să trimit pe altcineva cu el. Nu s-a putut. N-am avut pe cine, n-am avut mașină.
M-am hotărât când l-am văzut că nu mai poate de durere și plânge într-una. De fapt nu mai putea demult, dar nu puteam nici eu. M-am hotărât când am fost sigură că pentru el o fac. De fapt nu eram ...... nici hotărâtă, nici sigură.
Scriu rândurile acestea, PENTRU CĂ:
NICIODATĂ NU AI VOIE SĂ IEI O VIAȚĂ NEVINOVATĂ, indiferent de circumstanțe! Era dreptul lui Șicone să trăiasă și să se chinuiască, până la sfârșit! Și l-a câștigat în clipa când s-a născut suflețelul bun care a fost o viață întreagă. Apoi, când m-a urmat fără să-l pună nimeni, peste tot ..... până și la baie ......
Iar eu, ființa în care a avut cea mai mare încredere dintotdeauna, i l-am luat. Și nu a fost o batistă, sau niște bani!
O viață!
Acum e prea târziu! Mi-a luat durerea, lui, mințile, dar oricum n-am nicio scuză, nici nu încerc să găsesc.
N-am să mi-o iert niciodată! Și nu pentru că mă simt vinovată, ci pentru că nu aveam dreptul!
Cea mai mare greșeală făcută vreodată!
Nu vă omorâți cățeii, indiferent de cât suferă! E dreptul lor!
Acum stau și mă uit atentă, foarte atentă la culoarea albastră a scaunelor din metrou. Sau la cât de albi sunt pereții. La fularul tipului de pe peron, cum un fir de lâna-i stă întors, sau la un fir întors, de păr creț de pe-o piele albă, ce-acoperă un strat binecrescut de grăsime!
Dar degeaba!
Nu mai pot face nimic, absolut nimic!
marți, februarie 16, 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
26 de comentarii:
Imi pare foarte rau....
Da, poate fi o intreaga dezbatere pe aceasta tema... Avem sau nu avem dreptul sa-i curmam suferinta cuiva prin eutanasiere? Daca fiinta aceea draga ar putea vorbi si ne-ar ruga chiar ea sa-i curmam suferinta si sa-i grabim usurarea care oricum urma sa vina in curand? E greu pentru un om adevarat sa faca una ca asta, dar daca totusi i-ati facut un bine si acum este undeva si va multumeste? Ar fi fost mai usor sa-l vedeti cum se sfarseste in chinuri? Nu va mai invinovatiti!
Te apreciez pentru eseul tău...
Eu te înţeleg, dar e ceva care nu vreau să fie interpretat de alţii după o procedură şi să ai alte belele...
Asta am facut si eu.Mi-am dus cainele in brate pe scaunul din spate al masinii.Se cuibarise cuminte,avea incredere in mine.Iar eu urlam neputincioasa.In clipa in care si-a dat sufletul cerul s-a rupt parca in doua si a inceput o furtuna cum nu mai fusese demult.S-a rupt si sufletul meu,iar acum trebuie sa traiesc asa,pentru tot restul vietii.Dar sotul meu ii promisese candva ca nu il va lasa sa sufere...iar eu nu am fost suficient de puternica.Va scriu toate astea ca sa stiti ca nu sunteti singura.Tot ce mai putem face e sa nu sfatuim pe nimeni,niciodata, sa faca la fel.Nu toti pot trai mai departe ca si cum nu s-a intamplat nimic.
Suntem linga tine.Capu` sus.
Novalee... sunt studenta la medicina, am vazut multa suferinta fara sa vreau de cele mai multe ori. Oameni care cereau sa fie eutanasiati, oameni care s-au sinucis. Moartea nu e frumoasa, dar e atat, o trecere. Nu te invinovati. Un medic pe ATI ne spunea ca medicii jura sa isi ajute pacientii, atunci, in momentul final, singurul ajutor real ar fi eutanasia. Intelegi? De ce in leucemie stadiu terminal nu mai fuge nimeni sa scoata omul din stop cardiac?
Eu pun animalele pe aceeasi treapta cu omul. I-ai facut un bine. Sigur, doare ca dracu`.. dar sa stii ca el probabil e tot cu tine, si-acum nu-l mai doare. Si probabil ca va fi mereu pe-acolo. :) Suferinta, viata.. sunt etape, nu exista vinovati. Asa se invarte roata.
este normal sa simti vina, dar cand ai sa te linistesti ai sa vezi ca l-ai scutit de chinuri...daca nu era asa te-ai fii macinat o viata intreaga fiindca l-ai lasat sa se chinuie...nici cum nu-i bine fiindca l-ai iubit, il iubesti si ai sa-i simti lipsa toata viata!
Nu ai facut-o fiindca ai vrut sa scapi de el ci fiindca l-ai iubit asa de mult incat ai preferat sa simti tu vina o viata intreaga decat sa moara el sufocat sau in chinuri inutile.
Doamna, imi pare rau...Chiar daca i-as curma suferinta, eu nu stiu daca as putea sa uit vreodata ca mi-am omorat cainele...Lasati-l sa traiasca cat o vrea Dumnezeu.
daca-ti spun ca m-am umflat de plans citindu-ti randurile, nu te va consola cu mult. Doar ce ma mai linistisem dupa Tommy al meu si m-ai facut varza la loc. nu cred ca vrei sa-ti povestesc cum l-am pierdut, cat am suferit ca nu puteam sa-l ajut chiar daca ma implora cu ochisorii... pana azi n-am putut sa scriu...nimic
cica am vrut sa-ti alin putin durerea ta, dar.....
iarta-ma
Ce mai faci? imi pare tare rau de suferinta ta si te inteleg
aici poti sa-l vezi pe iubitul meu http://oscarfriends.wordpress.com/
Oscar este ingerasul meu pazitor:-)
Cartea de la San Michelle. e despre un om care iubeste animalele. daca poti citeste-o. pe mine ma ajutat sa vad lucrurile un pic altfel dupa ce Prietenul meu cel mai bun nu a mai fost...
Aici este vorba despre singuratate, nu?
Hai, nu fi egoista.
Nu cred ca procedezi bine plangand si facandu-ti tot felul de reprosuri.
Ia-o asa: suntem, fiecare in parte, un pumn de energie. Si catelul tau era, asemeni noua, un pumn de energie.
Nu a murit. Si-a schimbat doar felul in care exista in continuare; diferenta este ca acum exista sub o forma necunoscuta tie, pe care nu o mai poti percepe.
In schimb, ai ramas cu ceva mult mai de pret decat forma fizica, amintirile. Pe acestea nu ti le va lua nimeni, niciodata, pana in momentul in care iti va veni randul...
Zambeste putin.
Nu va mai invinovatiti, ati luat decizia corecta. Am si eu un catel la care tin mai mult decat la propria viata. Nu l-as lasa sa se chinuie. Nimeni nu trebuie sa sufere si sa se chinuie inutil.
Mulțumesc tuturora cărora le-a păsat! Sunt foarte mulți iubitori de animale, adevărați, nu numai cu numele.
Singurul fel de a reuși să trec peste ce am făcut și să trăiesc cu moartea piticului meu, e să-mi iau alt cățel. Și l-am luat. Și mi-e drag!
Dar parcă-s zombi.
Of...
Daca nu aveti ce face veniti pe la Dalles, dupa masa, stati intr-un colt si taceti acolo. La etajul doi, sala de fotografie. O sa va placa atmosfera. Si Feri si eu suntem acolo si puteti sa va pierdeti printre lumea de acolo si sa va simtiti bine.
Mulțumesc mult de invitație domnu fotografu! Da fusăi undeva, stătui în corent, și-acu se mută robinetul derept în mijlocul feței mele, sub nas. Deci curge fără oprire!
Dacă se mai poate, vin data viitoare, când o fi, că mi-o trece.
Acu am un sul de hârtie igienică lângă mine de fo doo ore, pe gătate :)
Îmi pare tare rău, mi-ar fi făcut sigur bine! :)
Haidi sus, fata mia! Ai făcut ce trebuia: nu ai luat o viaţă, ai curmat o suferinţă. E o chestiune de gîndire, dar mai ales de simţire. Nicidecum simplă, dar dreaptă, mai mult, înţeleaptă. Orice suferinţă trebuie curmată atunci cînd devine un modus vivendi. Iertată să-mi fie cruzimea şi realismul.
O sa zica multa lume sa nu va blamati, ca va intlege...
Se numea Candi, pechinez, roscatel, masca neagra, 11 ani, o hernie de disc cu aferentele infiltratii in coloana, osteoartrita si zilnic Rymadil timp de 4 ani, paradontoza debutata in urma cu 5 ani, doua masele si 3 dintisori salvati, ochi mari, negri, frumosi care te roaga sa nu mai doara in fiecare minut, si tu strangi pipi si incerci sa il speli ca nu il poti lasa asa - el ar vrea sa se ridice da nu poate si urla ca face ce face in patut... L-am dus la doctor pe brate. Jumatate de ora mai tarziu ma intorceam pe acelasi drum ducand moartea intr-o cutie de carton.
L-am auzit urland cand au inchis usa cabinetului in urma lui...
Il aud si acum uneori; ma urmareste inca la o distanta de 7 ani ...
Si n-o sa treaca. La mine cel putin, nu... Ma intelegea, ma intuia... L-am iubit.
N-am scris că n-am putut. Și eu l-am auzit țipând, când l-am lăsat pe mâna doctorilor. Am întrebat de ce, nu cred că la oameni se întâmplă așa ceva.
N-o să mă iert în veci pentru asta! Era animăluț, au instinctul de supraviețuire în sânge!
O să mă urmărească țipătul, ochii albi ai morții apoi, ăia frumoșii și mari cât două cepe. Nu e drept, nu e bine!
Oameni buni, nu vă omorâți animalele! Nu pt noi, PENTRU EI! Nu-i faci niciun bine, pentru că nu mai simte, se duce în neant. Binele presupune că te simți bine, nu! El ce mai simte?!!!!
Din cauza durerii, a mea, a lui, nici nu mi-am dat seama cât o să-mi lipsească! Mi-e dor și mă simt ca ultimul om!
Eu am tinut-o in brate pe Arisha atunci cand i-a facut injectia. Am sarutat-o, am mangaiat-o, i-am cerut iertare si...am simtit spasmul ei ca si cand ar fi fost al meu. De fapt am murit si eu atunci, intr-un fel. Apoi am vrut sa il ucid pe medicul care i-a facut injectia. Mai vreau si azi, pentru ca intre timp am aflat ca in tarile civilizate se face intai un sedativ si abia apoi shot-ul final. Dar noi traim intr-o tara in care un pentru un caine diagnosticat cu cancer singurul "tratament" este eutanasia. Daca imi reprosez ceva, este faptul ca n-am stiut asta despre ultimul moment, anume cum sa te asiguri ca se duce lin.
Ne impartim in doua categori aici. Cei care au fost pusi in fata acestei alegeri- cea mai grea si cei care nu au fost. Exista viata de dinainte si dupa viata de dupa experienta asta. Inainte...inainte e frumos, ce mi-a mai placut si mie sa fiu idealista, ce mi-a mai placut sa cred ca o sa luptam si ca o sa invingem boala si ca...
Am luptat. N-am invins. Exista o zona crepusculara, aia dominata de teroarea ca finalul e aproape, sigur, implacabil, aia cand te dizolvi de durere si in care visceral iei decizii.
Ogarafgan...Arisha era ogar afgan.
Poate ai luat decizia cand n-a mai putut catelul. Poate ai luat-o cand n-ai mai putut tu. Nu te mai tortura. Ar fi durut oricum.
Mulțumesc Biețivane, nu te-am uitat!
Mulțumesc vrabie! Ogarul afgan e câinele meu preferat, am avut! Îmi pare râu!
Am prea multe de spus care nu înseamnă nimic pe lângă ce s-a întâmplat, așa că mai bine tac.
maine, duminica, la 17.00 - vei avea o surpriza placuta! Foaier Univ.Dalles din Bucuresti - Expo Foto 101 dalmatieni!
azi am facut-o si eu! nu am vrut sa citesc randurile tale ... de luni de zile incercam s-o fac si cuvintele tale ma puteau opri! azi am facut-o, cand n-am facut-o (cu alta ocazie) am zis c-am fost bestie sa las un suflet sa traga ... azi ma simt tot bestie! avem prea putin bun in noi si acela e o mare autocompatimire si ipocrizie! de azi kk nu mai e, s-a scos, raman eu sa dau explicatii (macar constiintei).
Îmi pare extrem de rău! Știu cum te simți acum, daaar nu trebuia!
N-o să mă iert niciodată! Poate nu-i bine nicicum, dar nu, e oribil să-mi omor singurul prieten adevărat, pe care l-am avut o viață, 15 ani sunt muuuult mai mult decât o căsnicie sau ....
Mă consider de atunci cea mai abjectă ființă, așa că nu-mi mai fac probleme că cineva ar avea o părere proastă despre mine! Are dreptate, nu sunt nici pe departe ființa bună care mă dădeam, mă credeam.
Piticul meu zace singurel, printr-un parc, iar eu mă desfăt cu Lupinol. E viața, dar e ..... fără cuvinte ....
Îmi pare rău și pentru suferința ta de-acuma! :(
Ma bucur ca esti mai bine, sa-ti traiasca sufletelul nou si sa te bucuri mult, mult timp de pufulet:-)
Imi permit sa-ti dau o sugestie, eu mi-am facut un tatuaj in memoria iubitului meu decedat si in acel moment m-am simtit mai bine. Mai aprope de el si mai senina.
Numai bine
Mulțumesc Sanda!
Trimiteți un comentariu