S-a trezit în dimineața ei. Era trei după ora nouă. După-amiaza! Avea o lene de nu se vedea, ascunzându-se mai tare-n perne. Așternutul curat și afară-rece înuntru-cald îi dădea senzația uitată demult de bine. Și mai era cevaaa, nedeslușit, prin ceața de pe creierii munciți de somn. A! Aha! L-a visat! Ce curios, l-a văzut alaltăieri și l-a visat de-abia azi! L-a văzut după ani :)) Aceeași figură, neschimbată, aceiași cârlionți, aceiași ochi albaștri-cenușii cu cearcăne, ochi de artist! I-a ghicit numai, era prea întuneric. Parcă revedea un om drag de demult, dar tot așa demult uitat. N-a simțit nimic, chiar a plecat mai iute din plictiseală, deși ar fi vrut să afle mai multe despre viața lui. Despre ce i se mai întâmplă. Să stea mai mult la taclale. Dar din plictiseală a fugit. Și l-a uitat complet și iremediabil, în minutul următor dispariției lui din câmpul ei vizual.
Și totuși. A revenit în trombă, nu ca o tornadă sau o bombă, ci ca o scenă filmată, arătată în slow-motion, dacă e corect spus așa. Cel mai sugestiv, corect vizualizat momentul ....... de fapt nu, nu un moment, ci câteva ore bune când s-a simțit Albă ca Zăpada din desene animate, așezată-n patul ei de cristal, coșciugul, înconjurată de flori. Și ele moarte. Cu bujori în obrăjori, deși era moartă! Așteptând viața s-o tragă de izmenele crețe, sub care dormitau creierii. Probabil murați bine in vapori de alcool, din moment ce starea de amorțeală, de moarte vie, era cronică.
Când momentele se transformă în ore și orele-n zile, apoi în ani fără șir, atunci, ei bine atunci, senzațiile sunt clar delimitate în lumea lor, sunt distincte, pline de energie și de forță. Nu, nu te izbesc în față, pur și simplu au adâncime, au înălțime, au formă, culoare, miros. Le poți pipăi și gusta. Sunt atât de reale, de vii, de sculptate cu dalta bine ascuțită în minte, că te copleșeste o stare de bine asemănătoare catalepsiei. O stare din care nu mai vrei să ieși! Da, de ce ai ieși? La ce? La oameni? Care nu fac altceva decât să se rănească între ei? La riduri și dezamăgiri cumplite? La singurătate? Poate asumată, dar și catalogată? La etichete? --- Aici e ea, treceți mai departe. --- Știți ce-i poate pielea. Eticheta socială, banii vorbește ...... cunoștințele numai te îndrumă.
Stare de euforie ca cea dată de droguri. Injectate. Rapidă, profundă și constantă. O mică și insignifiantă constantă pe bucata ei delimitată de timp, într-un univers de indiferență.
Sunt singură într-o uriașă sală de bal înaltă, garnisită cu candelabre bogate-n biluțe scânteietoare de cristal. Dansez. Vals. Și țin brațele înlănțuite pe un partener invizibil.
Mă învârt și mă învârt și mă învârt. Nu mă gândesc la nimic. Las muzica să-mi mângâie inima. Mă gândesc la copilărie și la sfârșit. Las muzica să-mi mângâie sufletul. Nu mă gândesc la nimic. Biluțele de cristal coboară dansând și ele dedublându-se, triplându-se. Îmi mângâie obrajii roșii înfierbântați. Dansez intr-una, rotindu-mă din ce în ce mai repede. Într-o lume paralelă plină de stele și de dragostele mele.
O plecăciune adâncă domnul Paul! Mi-ar plăcea să vă cunosc sufletul. Să-i fiu prieten. Să-mi scot jobenul și braț la braț sa ne plimbăm prin părculețul plin ochi de umbreluțe albe din dantele. Mulțumesc!
Frig. S-a îndrăgostit de Romanela. Nu mai vrea să plece. Și colac peste pupăză mai bate și vântul!!!! Fetițele dulci de București, după fețe par acre, iar după claia de păr sculat de vânt, ori Babe Cloanțe :)), ori vrăjitoarele din Salem. Hihihi, ce rea sunt, doar e ziua lor! Da, a lor, că eu fac parte din altă încrengătură, care are o spurcată gură. Deci cum spuneam, un vânt iute ca ardeiul de-mi încrețea piela frunții și simțeam furnicături în buric. Și cu toate astea, îmi plăcea. Nasul meu tot la primăvară adulmeca. Precis undeva pe coada vântului stătea ea, prințesa. În crawl, strofocându-se să înainteze cu natura sa.
Am greșit de-atâtea ori ..... oare când mă voi opri? Când mor? Sau și-atunci o să fie tot o greșeală? N-am murit bine. Oare e cineva care nu greșește? Sau să-i spunem greșește mai puțin? După greșeală vine iertarea? Da, vine, dacă ...... Dar dacă el nuuuuu ....... ? Dar dacă eu nuuuuu ...... ? Poate nu merit? Poate nu contează? Sau poate e ceva de neiertat!!!!!!
Mi-e dor să fiu iubită. Mi-e dor să iubesc. E atât de seacă viața fără fiorii argintii împletiți, rătăciți între două suflete pereche pierdute în ele.
Un prieten vechi de când lumea, de fapt singurul care și-a făcut griji și mi-a trimis și-un mărțel drăguțel, a avut să-mi semnaleze nește neconcordanțe cu realitatea imaginară din capul meu. Cum ar fi faptul că bate vântul la mine pe blog. Da, bate, pentru că este gol și în inimă. De ceva vreme mă conduce rațiunea, eiiii nu că ar avea ceva cu realitatea cotidiană, dar oricum, se poate numi și așa, nu că ar fi interesant subiectul, persoana sau realizările, adunăturile ei. Acum mi-am dat seama, că tot vorbea Pleșu de niște găini, nedându-și seama că el însuși vorbea despre găina lui, că suntem ca niște găini în grăunțe. Nu că le-ar aduna, dar tot așa ne comportăm. Cotcodăcim că am mai făcut un ou, sau ne batem, că am scurmat o râmă proastă proaspătă, pe ea. Ținem cocoșul în schinare cu greu ieșindu-ne ochii din cap sub greutatea lui sau că când oul. Când găsim câte-o grăunță, mai deosebit văzută de grăuntele nostru de creier, coooococococo-icăm cu copartenerele noastre de cotcodăcenii în timp ce ne ciugulim păduchii. Totul e ca viața să meargă mai departe și s-o trăim din plin, că IE scurtă și mâine poimâine ne trezim pilaf dacă nu suntem, sau ciorbă, că cică găina bătrână face ciorba bună. Dinți să aveți. Poftă bună!
Cu dedicație pentru Costeluș, pentru femeile zilelor noastre și pentru începutul calendaristic al primăverii mele!!!!!!! Daaaa, da, da, aia din an .....
