sâmbătă, septembrie 17, 2005

De kkat


Ma simt de kkat si sunt foarte trista,nu am sa spun de ce,am sa povestesc o povestioara...
Acum 2 nopti am iesit cu ai mei catei...ploua marunt,era racoare si mirosea extrem de frumos afara...o adevarata placere sa te plimbi,in liniste cu gandurile tale.La una din dughene,dormea un caine in fata usii,arata chiar frumos,ziceai ca-i lup,ca sa nu zic ciobanesc german.Trec de el la urmatoarea dugheana sa cumpar ceva de rontait.In spatele meu se ridica fetita ca era de-a mea si vine dupa mine....atunci am vazut-o saraca, tremura din toate incheieturile in niste spasme de ziceai ca e pe break dance,dar avea puterea sa dea din coada.Cei doi de la dugheana, care erau afara,i-au dat cu piciorul de parca avea ciuma...si in clipa aia m-am vazut pe mine in locul ei...dumnezeule!!!!,n-am sa inteleg niciodata rationamentul asta...vezi un suflet amarat,chinuit,si atunci ce zici tu?ia sa-i mai dau una,ca de-abia e obisnuit asa.
Oare de ce omul are atata rautate stransa in el?Oare de ce nu e impresionat de durerea sau suferinta altui suflet,decat cel de om?Oare un catel cu ce e mai prejos,ca fiinta existenta pe acest pamant,decat un om?...amandoi respiram,mancam,traim in acelasi univers...si sa nu-mi veniti cu texte,ca vezi noi gandim...
Cand eram mica...ofcos ca in pleistocen,nu faceam nimic altceva in afara de a sta in spatele blocului,cu toti cateii si pisoii care-i gaseam pe acolo...si ca sa radeti mai tare,ma bateam cu ei parte-n parte pe bucatile de cornuri uscate aruncate de vecini...deci le mancam,nu ma incurcam...si mai mancam ceva..lingeam toti peretii blocului,mai ales cei de la lift ca aveau gust mai bun-deschideam gura larg,scoteam limba cat de mult puteam,si-o lipeam cat era de lunga de la varf pana-n gat de perete...si sa vezi ce aderenta prindea in momentul in care se lipea varul de saliva...deh grea viata mea de fetita...apoi cand se lasa seara cum naiba sa-mi las confratii de suferinta de izbeliste?...ii bagam prin san,in pantaloni,in punga,ii duceam in casa,unde fiind cald si bine saracii adormeau pe unde-i plasam,in sifonier,sub fotolii,cu mine in pat.Si numai ce pe la 11,12 noaptea incepeau schelalaituri si miorlaituri din toate colturile casei,sculandu-i pe ai mei din somn,buimaci,speriati,nepricepand unde se aflau...ca parca nu semana cu dulcea,dulce casa unde stiau ca adormisera.
Si uite asa,am adus o frantura din copilaria mea aici,si mi-am dat seama ca de fapt eu sunt cronic nefericita.Am fost singura la parinti,nu stau sa-i judec,bunici nu am avut,nu am simtit niciodata dragoste...cum sa spun?tata,un om foarte bun,ma iubea,dar nu putea sa-mi arate,nu m-a luat niciodata pe genunchi,sa ma stranga in brate,sa ma sarute pe obraz sau pe frunte...maica-mea=frigider sau ea?mai bine frigiderul,e macar util cand da tropicul in noi...bunici?sa-mi faca prajiturele,sa ma scoata in parc la plimbare?nema...frati?nema...prieteni?da,cand eram mica,nu prea mai tin bine minte maica.
Eh,n-am chef acum,ma misc in reluare,iar a inghetat lumea pt mine...eu am conceptii diferite,si nu ca fac parte din alta EPOCA,dar sunt....mi-e greu...nu vreau....mai bine tac.

Un comentariu:

Minerva spunea...

:)