S-a intamplat s-ajunga sa nu mai poata scrie din cauza unor multor temeri. Desi-i ardea condeiul sa se joace, sa mazgaleasca, desi sufletu-i zbura sau sta chircit si se zbatea sa iasa. Da! sa iasa ca o ultima suflare, luuuunga, eliberatoare. Si apoi sa fie pace, in sfarsit!
Se prea poate sa fi vorbit febra ce-l consuma atunci si iesea precum cornul inorogului dintre ochi sau precum flacarile dragonului pe nas, dar se hotarase. Ii ajunsese invartitu-n jurul cozii, durerile de cap si zbuciumul permanent.
Ii ajunsese sa "nu-si vorbeasca mintea" desi intreaga viata si-o construise pe principiul asta si sa fie strigat Oliv. Vroia sa fie LIBER, indiferent de consecinte!
De la un spirit liber si plin de umor, ajunsese-o umbra cu o umbra de care-i era frica!
Era perfect constient de secunda imediat urmatoare, dar nu mai conta, vroia sa traiasca secunda de-acum, vroia sa se bucure de spatiul vast de dincolo de zabrele, vroia sa nu se mai desconsidere singur si sa se inconjoare de fiinte ce-l iubesc pentru ceea ce e si nu pentru zidul de rahat cu care se inconjurase.
In fond si la urma urmei, fiecare creatura are ceva special pentru care e admirata.
In fond fiecare are un rol: de la balast la echilibru, de la dementa la geniu, de la ura la iubire ..... chiar si la indiferenta sau nepasare sau fericire.
Roluri mai mari sau mai mici, dar exista, se vad si ca atare impresioneaza retina.
Pana chiar si orbilor le impresioneaza auzul!
Impresii? cu limitare de timp sau fara?!
Intamplari si intamplari neintamplatoare, batalii pierdute din start si razboaie care nu-si au rostul. Asteptari la cozi unde se vinde atentia, se vinde iubirea, se vinde placerea. Asteptari in van pentru ca oricum nu ajung pentru toti, ajung numai pentru cei pusi mai in fatza, sau eventual se baga in fatza, binenteles cu acordul vanzatorilor.
O viata de falsuri si zambete de umplutura, pentru ce?
Cat e de ciudat!!!!! si cat e de alambicat!!!!! si cat e de obositor!!!!! sa fii creatura, sa fii bun si bland fara niciun interes!
Sa iubesti pur si simplu! cat e de greu sa fii autentic, precum o picatura dintr-o pictura de Monet! sa te uiti si sa spui "da domnule, e o pictura de Monet!" dar ea sa fie un fals. Si atunci sa incepi sa fierbi, sa te infurii " cum e posibil? de ce a incercat cineva sa copieze? sa faca mii de copii probabil? pentru ca e pur si simplu frumusete? sau pentru ca are de castigat ceva din asta?"
Autenticitate, unicitate, individualitate, valoare.
Ce valoreaza mai mult? unicul sau copiile? sau nu mai conteaza din moment ce copiile sunt oglinda unicului? oglinzi!!!!! mii de oglinzi in care cu furie sa arunci mii de caramizi.
Furie, injurie, nebunie, urlet, sau cine stie, mai bine cantecul de lebada si aripi intinse lang-un gat prelung, delicat si alb, in acelasi plan orizontal cu mai trecutul trup de alaturi, intrat deja pe drumuri de pamant de demult, dar nu uitate.
Lacrimi uda nefiintele, lacrimile lui Dumnezeu! unde? nu, nu lacrimile! lacrimile sunt supte de tzarana, dispar imediat si apar amintirile. Amintiri din parcuri si plimbari si rasete si caldura sufleteasca si apropiere omeneasca sau de oricare alt fel.
Si apoi intuneric si din strafunduri un spectator priveste printr-un geam oglinda, gros, impenetrabil, izolat perfect, priveste aceleasi intamplari neintamplatoare. Si bate cu pumnii, zgarie cu unghiile, canta lebadesc, dar degeaba.
Nimeni nu aude, pentru ca el este departe, ascuns bine in strafunduri prelins in zeci de mii de bucatele putrezite, cu zeci de mii de ochi, luminite venite din intuneric. Care vad de zeci de mii de ori, care aud la fel, care simt identic. Si de ce n-ar simti? uitandu-te cu ochiul liber vezi cum pulseaza, cum pulseaza carnea sangeranda, vanata, pestilentiala. Pulseaza inmiit.
Pentru ca e vie!!!!!! inca .... fiecare bucatica.
