Fără

Urăsc oamenii. Din tot sufletul. Ne-am înmulţit ca puricii pe un căine neîngrijit şi sugem tot ce găsim. Da, tot, pentru cei care simt nevoia de extensii.
Am infestat pământul ăsta superb!!!!! Te duci in parc şi n-ai unde pune piciorul de plozi. Plozi, plozi si iarăşi plozi. Şi cât de mândri suntem de ei.
Şi pe ai altor animale îi măcelărim, îi călcăm în picioare sau cu maşina, îi mâncăm.
Am văzut astăzi cum un nenorocit de doctor veterinar a călcat un pisicuţ, trecănd cu roata de la maşină la relanti, chiar peste el.
Cu câteva secunde mai înainte îl văzusem din depărtare, mic şi negru, pricăjit, cu urechi mari şi capul aşişderea, cu picioarele ca beţele de chibrit şi burtica umflată ..... şi m-a buşit râsul din toată inima.
Şi apoi ...... nişte picioruşe în sus cu nişte mişcări necontrolate .... nu mai pot scrie.
Urăsc oamenii. Din tot sufletul. De-ar veni Apocalipsa aia odată.
Să scape pământul ăsta sărman de noi.

Fantasmalegorie

Ma zbat ca pestele pe uscat .... si ma buseste plansul. Unul cu sughituri. Unul din toata inima, sau din tot sufletul care mi-a mai ramas ..... sau urma de el. Ati jucat vreodata hora? batuta? sa se ridice praful din podea? Asa!

Virtualul este extraordinar. Am blamat mult si tare feisbucul, si sus, dar ce-i al lui, al lui ramane.

Virtualul e de rahat.
Te indragostesti. Pentru ca poti. A incercat cineva de pe aici, daca mai exista cineva, dragostea fantasmagorica?
Doare ca naiba!!!
Si totusi e bine sa te doara. Inseamna ca simti. Si e atat de bine sa nu te mai simti decat lut, pe cale spre pamantul mama, sau tata, iubit, frate, sora ..... pamantul atotputernic.

Iubesc cum n-am iubit niciodata. Sa vedem:
E la mii de km distanta, in suflet, in ani, in situatie sociala ..... si nici nu bese de mine. N-o sa stie vreodata.
Si totusi iubesc imposibilul. Chiar atat de orb, mindless este sentimentul asta de iubire?
De ce? Ce se produce in minte, cel putin in a mea de simt asa?
Complet hopeless, fara speranta, lipita cu ochii de un desktop rece. Dar probabil ca-i obisnuinta! De a simti numai rece, nimic aproape, numai singuratate.
Sunt constructor de ceva timp incoace. Unul de lumi virtuale, imaginare, in care traiesc, iubesc. Tot corpu-mi freamata sub atingerea calda a ochilor lui.
Apoi se termina. Trebuie sa dorm, sa mananc, sa ma pun pe tron .... si toate edificiile mi se darama.
Ramane fum si moloz. Si eu zdrobita de asfaltul giulgiu.
Cazuta din nori. Cu creierii imprastiati, clocotind inca.

Ni No Ni No, N-ati vazut un cal maro? Ba da, era dupa usa maro

Ati vazut vreodata doi catei, din spate, stand in cur, unul langa altul la distanta de 5 cm de usa de la intrare holbandu-se la ea?
Inclinand capul cand in dreapta cand in stanga cu urechile ciulite si ridicate de parca-i tragea cineva?
Pacat ca n-am prins-o cu aparatul. Poza.
Dar cred c-o aveti deja in minte, deci nu mai e nevoie de ea ... ha ha :D

Heeeei, I'm still alive

Dor de dor, dor de mor .... un fel a spune

Am văzut niște fotografii cu satul românesc. Simple, dar pentru mine pline de semnificații. De tristețe că nu pot ajunge și eu pe acolo deloc darămite mai des, așa ca unii :) :P. De bucurie și fericire, aducându-mi aminte de copilărie, când mă cuibăream iarna la căldura sobei, în capătul celălalt al patului sub pătura aspră țărănească, cu mirosuri naturale, cele aproape de pământul din care ne-am născut și am crescut oamenii zilelor noastre.
Cei care îl secătuim.
Uitându-mă la ulițele golașe, împânzite totuși de rămurelele ce-și așteaptă cu nerăbdare frunzulițele verzi, simt noduri în stomac. În minte mi-a început o simfonie perfectă, ca plasa păianjenului de perfectă, dar lucrată de copaci din însuși esența lor. Simfonia amintirilor, amintiri care mă întristează, care mă umplu de dor. Dorul care m-a mistuit o viață-ntreagă.

Dorul de pământul natal, de natural, de simplu, de adevărat. Chiar de ar fi idilic, un idealizat la mine în cap.
Dar nu, se poate, se poate trăi și la țară nu neapărat muncind pământul să cazi în nas. O mică afacere, orice să-ți asiguri traiul de zi cu zi, să te bucuri de aer curat, să ieși pe prispă să te ciugulească puii de găină de ciucurii botinelor lucrate de mână, să rupi un măr roșu, gustos și zemos din copac.
Să te trezească trilurile păsărelelor, în diminețile calde de vară și să te adoarmă cri-cri-urile greierilor din desenele animate bulgărești rătăcite pe la tine prin grădina verde, plină de o lume care ar trebui să se întrepătrundă cu a noastră în orice secundă.

În schimb, noi ne impletim, sau cel puțin eu imi împletesc destinul cu betoanele grele și privirile terne aruncate blocurilor golașe și gri de metropolă sticloasă, ca gheața din suflete.

Dar să ne și veselim cu un clipuleț, nebunesc de săltăreț ..... de găsit mai sus, pe moțul creț

Întrebări fără răspunsuri

Când mă gândesc că există oameni, poate chiar mulți, care trăiesc fără, nu grija, ci frica zilei de mâine.
Nu-mi mai aduc aminte, sau poate n-am știut niciodată, de când am început să fiu conștientă deeee, deeee realitate, cum e să te simți în siguranță.
De fapt sentimentul de siguranță nici nu e realizat, la fel ca și cel de sănătate. Până când nu te lovesc, nu-ți dai seama pur și simplu ce înseamnă liniștea și nu zbuciumul, calmul și nu stresul, liberarea și nu apăsarea, mintea clocotind de neputință. Parcă ești într-o cămașă de forță care te strânge ca o menghină și peste plămâni. Încerci să respiri cât ai nevoie, dar cutia toracică nu se poate extinde la maxim.
Sunt extrem de obosită de cubulețul ăsta de zahăr gol și fără dulce în care stau înghesuită. Îmi place lumea și locurile pe unde te poți preumbla pe pământ, îmi plac frumusețile care le poți vedea aici. Dacă ne-au fost date de Dumnezeu, atunci de ce nu mă pot bucura și eu de ele ..... Doamne?

Ha Ha Hau Au CI

http://youtu.be/dPZQ7ZLy3MI

Baby did a bad bad thing :P , dar nu spui care ...... ha ha ha

Ueit, ueit, ueittttttt fo mi

Time where did you go?

Why did you leave me .... here alone?

Wait.

Don't go so fast,

I'm missing the moments as they past

Now I've looked in the miror and the worlds getting clearer

So wait for me this time

I'm down, I'm down on my knees, I'm bagging for all your sympathy

But you (I'm just an illusion) you don't seem to care (I wish that I could)

You humble people evrywhere (I don't mean to hurt you)

Now I've looked in the mirror and the worlds getting clearer

I'll take what you give me. Please know that I'm learning,

So wait for me this time.

I should've known better

I shouldn't have wasted for those days

And afternoons and mornings

I threw them all away

Now this is my time

I'm going to make this moment mine

(I shouldn't have wasted those days)

I'll take what you give me. Please know that I'm learning

I've looked in the mirror

My world getting clearer

So waite for me this time

Mui

Io soi mui tristă :( :) :( :D

Dar când n-am fost.

Aș

Olalalaaaaa
Oualaaaaaa
Oalaaaaaaa
Hop șa șa aș A

La tin a

M-am săturat de frig. Aș vrea s-ascult o trompetă sub clar de lună, ascunzându-mă-n calda noapte.

Da, da, daaaa

Ma'lenuș în popoul gol, dansează pentlu popol

I'm back

Cum poți să trăiești fără dragoste?!!!!!
De ce n-ai mai putea avea speranțe? De mai bine.
De ce Doamne, de ce?
Speranțe în orice. Să fie lumea mai bună și mai plină de verde și de aer curat.
Mai plină de dragoste și de frumusețe pentru Marilena.

Și de chifteluțe :D

Întrebare întrebătoare

Hai să pun o întrebare cheie -----

Credeți că există vreunul care pute de bani și timp și n-are talent la fotografie?
Binențeles în cazul în care-l mănâncă tare și se ocupă la fel.

When the time is right

Cine n-a furat niciodată nimic, să ridice mâna!

Io am așaaaa o chestie, dacă nu fur ceva de pe unde mă duc, nu mă simt bine :D
Ultima dată am făcut-o lată!!!!! =)))))) Am șutit o pompă de veceu =))))))))))))))) Era mică, mlădioasă și devreme acasă. Trasă ca prin inel, așteptându-l doar pe iel. Dar veni ia, Marilena :))
Nici mie nu-mi vine să cred c-am cărat pompița, adusă de prin țările ploioase.
În bagajul de mână.

Oare se vedea la scheleton?

Uneori uităm ..... ultimul dans

Dă drumul la muzică! Altfel n-are rost să mă citești .... sau înțelegi





Mi-a scris cineva ”uneori uităm de ce ne este dor”
Frumos spus și dureros de adevărat. Ne pierdem în rahaturile vieții și uităm să fim romantici, uităm să iubim, uităm să trăim cu adevărat. Ca și când am privit-o pe Medusa în ochi. Împietrim într-o anumită poziție, mod, în spațiu și timp, făcând frumos pentru alții sau funcție de împrejurări nefăcând nimic.

Simțim adrenalina cu timp limitat, iar cu timpul din ce în ce mai rar, mai scurt. Mi-e dor să mă simt femeie iubită, mângâiată. Să fiu cuprinsă de mijloc și dansată pe muzica lui Iglesias, ca și când ar fi ultimul. Dans.
Pe o plajă pustie și caldă în asfințit.

Să dansezi, să dansezi cu perii ridicați pe tot corpul de plăcere. Plăcerea dansului și-a foamei de el

Pre texte

Texte profunde

"Sa mai lasam totusi, cand si cand, lumea cu globalismul si tehnologia ei si sa ne gandim la ce scrie pe crucea parintelui Paisie Olaru: Ce esti tu astazi, am fost noi ieri. Ce suntem noi astazi, vei fi tu maine."
Prof. Costan Mandrila

Unde să nu

Există oameni în România mare, o mare de oameni, care se străduiesc din greul greului să-și plătească taxele-biruri-furturi legale și să-și pună pâinea pe masă, lor și copiilor lor.
Există oameni care stau singuri în case la lumina lumânărilor sau în întuneric și se uită la televizor cum alții se duc la munte, în Hymalaya, sau la mare în Barbados, cum li se umflă la unele țâțele în timp ce lor li se dezumflă buzunarele.



Există, încă mai există oameni, mulți mulți oameni, câtă frunză și iarbă, cărora le curg în tăcere lacrimile pe obraji pentru că au uitat cum e să te bucuri și să zâmbești în condițiile în care nu mai știu încotro s-o apuce și mi-e frică de ziua de mâine. Avem totul dar de fapt n-avem nimic.

România e un loc de unde se fuge sfârâind călcâiele.
Romania nu mai e ”acasă”

Cu puțin, dar fericit, se cheamă că trăiești. Un adevăr care merită strigat, nu uitat. Dacă ești lăsat de ghionturile lipsurilor și nestrivit sub greutatea golului, zeroului de plumb Bacovian la care a fost adusă demnitatea umană

Recomand cu cea mai mare căldură să se urmărească -În puii mei- Execuția lui Ceaușescu.

IMPRESIONANT

Spicuiri de prin metroul bucureștean

El
”Cobor la prima. Dar să-mi aranjez freza! Bătăi ușoare countless pe creștetul capului să-l fac să semene c-o bărcuță, doar visez la ele cu ochii deschiși pe pereții metroului zburător, nu? La dat în ele. Cu ce-am eu mai bun :D Stai că nu-i de ajuns! Mai trebe și scurt, așa den salut milităresc dar în zbor razant din față către spate, alte două rânduri de bărcuțe. Unul peste clăpăuga stângă, doi pă a din dreapta. Dacă mă strofoc mai cu enthuziasm, reușesc să strâng de-o escadrilă-flotă de dat în bărci pe canalul metroului, până-l schimb cu celălalt. Cel cald, cu miros de levănțică și puietor de pitici drogați pi creieri. Pe toți creierii, mai ales pe cei însemnați xy. Gata. Parcă-s decupat din revistă. Cu toporul de handicapați”
Mdea, fără virgulă.

Ea
”Vaaaai, trebe să-mi aranjez părul! Așa, din dreapta prin stânga, pe mijlocul capului, delicat ca un program de mașină de spălat. Din vârful degetelor, domnișoresc. Oooooo, au trecut câteva secunde!!!!! Cum am putut uita să-mi fac rondul de pipăit cărările pletoase! Trebuie, trebuie s-o fac. Într-una s-o fac, ca să nu scap, șapca de pe cap. Dar oare e întins bine? Să nu-l fi prins aiurea cu șapca. Încă un pic. Offfff, iar au trecut secundele. Cele trei degețele de bază-și reiau patrula. Căcu arătătorul nu-i frumos, decât s-arate-n sus, către stele, unde zboară și gândurile mele. Ce străbat plafonul. Așteptând telefonul. Lui, amantului nepăsător, fără pic de dor. Pe-ale meandrelor metroului, călător. Cocartelă de 10, că nu-mi trece, sârgul depus la rece. În vârf de scăfârlie”

Parc-aș fi o ciocârlie. Nu-mi mai tace gura, compunând o porcărie :))

Octombrie din zahăr brun

Cald. Un octombrie cald.

A fost. Cu seri reci și nopți și mai reci.
Astăzi a fost prima zi de toamnă rece, de toamnă - toamnă. Cu rafale puternice de vânt, ce adunau mare parte din frunzele uscate-n movilițe răstignite-n colțuri, garduri sau drept în mijlocul drumului.
Celelalte, dansau răzlețe pe liniile de tramvai pustii, valsând într-un dute-vino clar, curat de gri petrol. O pictură proaspătă de frunze crispy gălbui pe fondul lună de asfalt tăiat de șinele lucioase.
O privesc din autobuz trecând prin fața ochilor, în timp ce-ascult la radio ”what can i do with my love without you”
Apoi zona devine laaaargă largă cât un teren de fotbal pe care-aleargă dezlănțuiți jucătorii frunze crocanți în ritmul notelor fără dragoste ..... le mele, dar prea-pline de-ale mele-mi melancolii.
Un București în izmene cu Lume puțină pe străzi. Siluetele conturate-n contra-lumină, chircite, contorsionate, se zbat să iasă dintre stropii amețiți de ploaie.
Să iasă la o normalitate, foarte des greu de realizat.
Cu Doctor Pepper reușesc eu, dar rar pentru c-apoi bâțâi și-mi clănțăne dinții. Și totuși merită să mă simt normală chiar dacă pentru timp limitat și consecințe destul de hazlii sau din contră.
Normalitatea nu este simțită de normali pentru că normalul e normal și nimic mai mult sau deosebit, decât trecerea timpului poate face-o diferență.
Când nu mai ești normal, revenirea seamănă cu o beție bună îndelung așteptată. Sau cu trezirea din comă. Dar scurtă. Scrii repede pe șervețel senzațiile să nu le pierzi amintirea.
Amintirea unui moment în care-ți vezi un părinte pierzându-și echilibrul din cauza bătrâneții.

Sâmbătă. Azi e sâmbătă, mâine se face dintr-o dată iarăși sâmbătă. Apoi săptămâni de sâmbete, luni și ani feți și fete-frumoase devenite clipe cuprinse de bătrânețe ca brânza de mucegai.

Amintiri, amintiri nu mai de când eram copil. Prea multe sâmbete. Goale. A nu se înțelege zâmbete. Goale.
Plouă. Plouă rece cu dureri în suflet și în oase roase de-amar și vreme.