Othello

Nu sunt trista, dar simt un mare gol, o mare amorteala....stiu foarte bine de ce-i provocata, dar nu vreau sa ma gandesc cu atat mai putin sa vorbesc despre. Iar am inceput sa simt indiferenta, dar ma enerveaza cumplit, pentru ca-mi ucide spiritul putin cate putin, prefer taietura-n carne vie, numai sa fie viata, sa fie sentimente de orice natura.
Am senzatia ca plutesc undeva deasupra, intre cer si pamant, numai ca de fapt deasupra nu e cer, iar dedesupt nu-i pamant, plutesc intr-o supa....primordiala....dar nu, nu-i bine, ca atunci as avea ceva interesant de urmarit....plutesc in....yeah, imi vine sa vomit de starea asta!!!!....ma zbat sa ies pe sus.....si nu pot....inot inspre jos, incerc sa ies, dar am mainile, umerii, corpul, incleiate, cu cat ma agit mai tare cu atat ma afund mai rau, inspre sus....am un loc foarte stramt in care pot totusi sa ma intorc, sa alunec spre toate directiile....stramt e pentru ca sunt o sirena....ba nu, mai bine un tzipar, lung, alunecos ce se vantura de colo-colo precum fulgii artificiali de zapada dintr-un bol, ce se aseaza linistiti la un moment dat pe fund....dar eu nu am timp de asta, pentru ca cineva intoarce bolul, si atunci pornesc iar in nebunia fulgilor de nea in toate directiile, imi pun palmele rasfirate pe sticla incercand sa simt cu fiecare atom o cale spre iesire.....am umplut sticla transparenta de urmele palmelor mele in cautarile febrile.....si mai incep sa ma si sufoc......lichidul vascos imi patrunde in trahee, apoi in plamani.....nu mai am aer, mai zvacnesc o data inspre sus, dupa care ma depun usor in rand cu fulgii.....si nu mai simt nimic