Murmurul vieții urmărit de la înălțimea coatelor, din viața cu o mișcare a ochilor în sute de ani. Către stânga. Când clipești mai trec alte câteva sute. Te-ngroapă nisipul și-ți cresc piramide pe șira spinării ca țepii. Urmele pașilor te înconjoară. Cu miile. Niciuna nu vine către tine. N-are cum. Nu ești de-acolo. Închizi ochii și lumina te orbește. O umbră totuși se oprește. De frică nu-i deschizi, dar simți. Simți umbra brațelor cum strânge la pieptul umbră, umbra ta. E umbră, dar e caldă. Vibrează la rezonanța umbrei tale deși n-o vede. E numai din simpatie. Simți adierile sufletelor pe mânecile lungi de mătase. Și-apoi mai jos făcându-și cuib la picioarele tale. Fluturii albaștri de viață-ți gâdilă genunchii. Tot din simpatie. Marea la fel de albastră te înconjoară. Ți-a ajuns la glezne, înecând tot pământul. Până să te scoli din somn, păsările și-au scos puii-n pletele tale afro-diziace de Puli unguresc.
E ora ..... din noapte și lumea doarme-n așteptare pentru lumea următoare. Lumi peste lumi, cu vise, povești de dragoste, războaie, înșelăciuni și victorii, descoperiri stupefiante .... Peste care s-așterne un ”Hei?” într-o reverență adâncă, până la picioare.
Dacă vrea, ieeeee, iiiii aaaaa, se poate lua, Atinge și nu uita, e tot ea. Caută. Aceeași, nu se poate schimba Îi este bine așa, Ea cu cealaltă totdeauna altcineva. Răsărită din mulțime primăvara Însingurată, înfrigurată Ferindu-se Ascunzându-se. În individualitatea sa.
Mi-a spus cineva de pe meleaguri cu voci molcome cântate, că la ei după 25 de ani sunt considerați senili :)) După 2 X 25 cum s-or mai denumi? Aș vrea să mai beau ceva, dar nu ca vaca singură pe tarla! Și nici în orice companie, ci într-una care să-mi dea fiori. Fiorii vânătorii. Puse pe tablă. Și pe mese. Și să dansez. Să curgă apele pe mine și viața prin vine. Da, am băut cola. Numai așa mai simt că trăiesc.
Vreau să simt că clocotesc. Nu-mi pasă de nimic. Ce bine e să simți libertatea cu fiecare fibră!
Păcat că nu e reală! Te trezești după cel mult o oră. Da-ți rămâne gustul celuilalt în gură. Și-n ochi cămașa udă. Pielea albă și fină. Și ochii plini de străluciri în care-ți vezi scris cu stele numele.
Sunt leu, mai bine zis leoaică. Multă, muuultă lume nu mă cunoaște, chiar dacă ar crede că da. Ha. Ha. De când mă știu mi-am prețuit libertatea. Acum din cauza circumstanțelor sunt pe cale să mi-o îngrădesc. Mă voi adânci în trecerea către dincolo și voi fi dusă către fund.
Până atunci însă, let's dance!!!!!!! Daaaaaa, eu și cu cine mai vrea din virtualul pustiu, dar plin ...... de imaginație :)
Te-am văzut la colț de stradă De la mine din ogradă. Râdeai cu toți dințișorii Răscolind pe rând fiorii.
Brunetei din verde crud, de care nu vreau s-aud. Spânzurate-i în azur, pe care-o ții în huzur. Sărmănicei de la țară, care fuse o comoară. Cleopatrei de tudei, ce visează tinerei =))))))
Bueiiiii, buei, buei, măi ardei, măi ardei, Nu mai juca tontoroiul Pe-al meu unic Neuronul!
Nu-mi vine să cred că există oameni care fac ceva concret, oameni care sunt cu adevărat oameni. Mult curaj!!! Nu pentru a le da o palmă autorităților și tuturor care se plimbă numai cu o pancardă în mână, ci pentru că pot privi căluții în ochi, în timp ce încearcă să le strecoare câteva picături de apă printre zăbrele. Pentru că le pot privi coastele și boturile însângerate. Oare cât o să mai fim suportați pe pământ?
Sunt moartă de răcită și fără un leu în buzunar, dar dacă aș avea o mașină, m-aș duce sau m-aș fi dus cu ceilalți, chiar dacă aș fi fost numai cu ochii-n lacrimi.
Cei blânzi și nevinovați întotdeauna vor fi călcați în picioare. Indiferent de societatea omenească de la ora respectivă. Un mâtz blând, slab, portocaliu, care nu știa decât să miorlăie și să se frece de pantaloni sau să se intindă cu lăbuțele până la genunchii tăi, era mai înainte mort pe caldărâm. Cu frumoasa-i blăniță strânsă-n mici ghemotoace de noroi, de la ploi, sau târâitul mașinii, sau
D-zeu știe ce i s-a întâmplat! Dar atât știu sigur: i s-a întâmplat că era prea blând. Săracul suflețel!
Și când te gândești căte milioane de milioane de suflețele, au pătimit de când a apărut viața pe pământ!
Nuuuuuapteaaaa muuuuuzeeeelor prin cimitirul Belluuuu. Ne strângem la o șuetă. Poate-mi găsesc fantoma mea dragă. De-abia aștept!!!!! S-alerg și s-o-mbrățișez :)))))) Aburul nopții să-mi alunece printre degete cu senzația atingerii grâului verde în bătaia molcomă a vântului călduț de vară.
Mmmmm, mi-a venit poftă de vară, și câmpuri întinse fragede, de păscut. Că deh, se sare derect din iarnă-n vară.
Mdeh, plină de idei transpuse bine, pot să zic chiar transfigurate ..... or desfigurate? Fantome, grâu, verde, LIBERTATEEEE
Coșmar în noapte, coșmar plin de șoapte, purtat de ape din iluzii deșarte, Purtat departe, aproape, departe, aproape, depaarte-departe .... Legănând somnul de moarte Trezit de țipete, Numai ca să se întoarcă, Tot în moarte
Copiii din noi, piticii, de pe creierii :). Simțirea de bine cu futere de mume. Cresc ferigile, vița de vie sălbatecă, dar cel mai iubind, Wisteria încolăcită pe inima mea, cu pielea cea goală lipită de lemnul rece, alb-pulsând de viață tânără nebună neliniștită. Oare liniștea-i adusă de durerea de spate? Sau de inimă? De cea din ea. Un infarct? Ceva? Durere mută. Surdă. Uitată. Nu îngropată. Trecută.
Lăcrămioare, inimioare împletite-n verde crud și lila de peruzea, lângă bum-bum, mititica mea. Că intră la apă sărmana! Se-mpuțină ca buruiana de pe tarla, cultivată cu uuuu? ce merge aicișa? Numai o peruzea.
Bucurie. Nemăsurată. Decât în fluturași. Mii. Strălucind ca licuricii sau zânele mititele cu voci subțirele, călare pe fiecare firișor de păr. Gâdilând buricul. Sfârcul și mustața. Tremurând, cutremurând șunculițele și gropițele din obraji. Ce mai, simt gustul bucuriei, dacă nu transpare!!!!!! În tâmple și-n lumina ochilor clari cu mai puțină conjuctivită :D Să faci un pipilică de bucurie, marca Lupinică! Și un pic de nebunicăcă că râde singurică.
Momente. Când ascultând o melodie, transpunere a unor anumite sunete pe portativul coardelor vocale, simți că zbori cu adevărat și trăiești, chiar dacă efemer, la turaȚIE MAXIMĂ
Altfel, un cântecel să ascultăm și să ne bucurăm de viața pe pământ
Mă duc de la o vreme și pierd timpul, cică în favoarea mea, într-un loc unde sunt numai tinerei, începând cu frumoasa vârstă de 50 cinzeci de ani. Așa ca mine! Și terminând cu 8o și șeva ..... Dar, de fapt un DAR, nu mă regăsesc neam printre covârstnicii miei, covârșitori, la propriu. Pentru că mi se revarsă-n cap, pe laterale. Pentru că nu fac decât să se certe, să vorbească tare, să aibe pretenții, să mă ia la cuc dacă vreau să-i ajut ...... :D , la figurat nu vă impacientați, dacă mai sunteți de impacientat, sau desfigurat, cum doriți. Că era o doamnă, cu părul vâlvoi, în sensul că lipit de cap de sleios, cu nește peri ridicați aleatoriu prin ”podoaba” capilară, care vocifera că era mutată de pe niște scaune unde nu avea locul. Și se uita siderată și cu gura mare după scaunul ei, pe pereți. Crezând c-o doare șalele ( vom vorbi imediat despre ) să se aplece, să se uite dupE numer, dau să i-l arăt eu, foarte binevoitoare. Ca de obicei, mi-am luat-o-n freză!!! Ea ierea, pardon, dânsa ierea și ea cu facultate, știa să cetească singură, probabil că facultatea a învățat-o să cetească răstit. Mai apoi am fost blagoslovită des, tip picătura chinezească, dar în surdină cu uitături piezișe, pe sub pleoape fluturânde, tremurând-suave, de pește mort.
În fața auditoriului printre care mă număr, se perindă domnițe un picuț mai tinerele, care sigur dânsele n-au facultate, pentru că ies, io, d-acolo cu ca pul plin de ”noi suntem unul” ”ei ne face să ne simțim extraordinar” ”vasele capilare merge pe roate” că rotițele dobândite în facultatea vâlvoitei s-au împotmolit undeva pe drumul de singurătate și-or rămas așa, nu știe pluralul sărăcuțele. Sau singularul. Saaaaau God knows, asta așaaaa să se vadă că știe io și iengleza. Cre(E)z! Și nu cercetez. Nici voi, că ie muza pi mini-n, secolul următor ... ;) garantez că nu mai ie mult
Mirosul e încântător, levănțică și mărgăritare, iar voința maximă, vor să cumpere ceva despre care nu știu nimic. Ce costă de la 50 de bulioane-n sus! Marilena-Magdalena să trăiască!!!! Ce-am io pieile lăsate, dar când plec după trei ore de-acolo, mă simt mireasă. Trena e lungă, slabă și zăludă, de 70 de anișori pe dinafară. Dar nu-i nimic! Pe dinăuntru sunt șoim al patriei. Mai bine șoimăriță. Și la fel ca ea, simt că zbor. Prin ploaia rece, cu pletele-n vântul subțirel de primăvară. Deosebită.
Am ieșit în noaptea rece cu ochii lipiți de somn. Rece și udă semănând cu toamna, primăvara asta mă face să mă simt împinsă dincolo de marginea lumii.
Nu așa arată primăvara mea dragă! Nu așa arată ploaia mea iubită! Nu așa arată un nou început de viață, cel puțin în mințile mele super odihnite! Început de viață și pentru vrăbiuțe, dar din cauza vremii împuțite, terminat înainte de a fi sfârșit începutul. Mai devreme am găsit un puiuț de vrabie mort și ud pe asfalt. Acum, în noaptea adâncă, trecută prin foc de fulgere și tunete demente, am mai găsit doi. I-am luat în mână încercând să mai găsesc vreo urmă de suflare în corpurile lor mititele fără culoare. Dar nu mai era decât rigiditatea morții așternută-n colțurile galbene pal ale unei copilării nefericit terminată muuult prea devreme. Se spune că viața nu e dreaptă, dar oare ce este dreptatea în lumea necuvântătoarelor?
După alți câțiva pași, pe trotuar, unul îngust pe care binențeles merg bipedele, era un puiuț strivit. Strivit cu ură, pentru că nu era strivit sub roată de mașină, era pur și simplu sărit pe el cu toată puterea și avântul pe care și le-a luat vreun nenorocit de om, dotat cu un creier care se presupune că gândește.
De mii de ori m-am întrebat de ce 99% la sută din omenire, preferă, ba nu, chiar simte plăcere să facă rău animalelor, păsărilor, copacilor, chiar propriilor semeni!!!!! De ce?
