Banana milenara

Vineri, 2019, pe o banca de piatra, vizavi de mine, statea o femeie. Soarele se odihnea frumos in parul ei, care in shuvitze parca tremuratoare parea batut de vant.
Parea numai.
In ochii negri si tristi se vedea inca urma unui foc mistuitor numai de ea stiut. De te uitai mai de aproape, observai flacara rosie pe cale sa dispara, prinsa in taciunele retinei.
Parea numai.
Incerca sa manance o banana. Cu cojile atarnande, pe jumatate dezgolita, banana din mana-i arata ca si suspendata pe drumul catre gura.Am asteptat sa ajunga la destinatie, sa vad o licarire de placere in ochii impietriti. Dar nu se misca, nici nu tresarea, nici pulsul nu-i batea.
Parea numai.
Am revenit o vreme, in fiecare zi in acel loc, atrasa ca un magnet, de curiozitate. Apoi mai rar, dar constant.
Imi parea o statuie, colorata, cu ochi tristi si ingandurata. Resemnata, parca banana era ultimul lucru din lume de care sa-si aduca aminte.

2089. Sambata. De pe banca mea, in baston si garbovita, ma uit cu aceeasi curiozitate la curiozitatea de vizavi. Banana are cojile la fel de puternic de galbene si e pe aceeasi directie catre gura. S-a apropiat un milimetru. Ochii negri ca taciunele privesc tot in jos cu aceeasi tristete. Mi-o imaginez mancand din banana. Trebuie s-o fac. Poate e ultima data cand pot. Dar imaginea ei, in imaginatia mea nu se schimba. Musca din banana la fel de absenta.
Parea numai.

5001. Miercuri. Pe banca de piatra, o femeie gusta dintr-o banana. Nu se misca. Totul este static. Numai ochii, ridicati si tristi, parca privesc vizavi ..... unde o banca este goala.
Dar pare numai ...... pentru ca este mult prea tarziu.