Societate cu dichis

Omenirea. Fac parte din ea dar îmi repugnă. De ce? Mai are rost răspunsul? Da, când nu coincide.
Am zile, muuuulte, când parcă am o cască de fier pe cap. Mă strânge și nu mă pot concentra, iar lumea se reduce la ce văd înainte în fața ochilor mei și aia în ceață.
Așa văd eu omenirea, și în zilele bune și în cele cu fieru-n cap. O gloată de animale, care se da când educată domnule, cu gusturi, când bătăioasă, când fițoasă cu clase, nu numai una de vârf. O viermuiala, în care fiecare dă din coate să arate că e cel mai bengos pe segmentul lui minuscul de rahat, de parcă ar interesa pe oricine altcineva zbaterea sa!
O turmă cu aceleași tabieturi, luate în mare. Nimic special, cu adevărat. Nimic deosebit. De mult timp nimic. Totul anost, câteodată chiar ridicol în încercare.
Mai rămâne muzica, mai rămân valurile, munții și aerul curat ce pătrunde, încercând să purifice nimicul.
Dar degeaba!
O societate de căcat, în care am avut nenorocul să mă nasc. O societate în care ne dăm la gioale și în cap, regulat și cu sete. O societate fără pic de morală, dar cu pretenții că le are.

something different