Poveste din cripta scării

Azi a murit un om. Un om bun. Parcă sunt rubrică de necrologuri de la o vreme, dar nah, merită doo vorbe.
Un om care mi-a plăcut întotdeauna și care semăna cu tata.
Un om care zâmbea tot timpul și-ți deschidea ușa de la bloc să te ajute dacă aveai bagaje. Un om de care n-am auzit o viață-ntreagă, să se fi certat cu nevasta lui sau cu oricine altcineva.
Cu care vorbisem zilele trecute.
S-a stins exact precum a trecut prin viață, ușor ca un fulg de turturea. La ora 3 pm era bine, la 5 pm nu mai exista, decât un corp fără oglindă aburită în dreptul buzelor, întins cine știe unde, căci deși ușa era deschisă, n-am avut curajul să intru să-l văd pentru ultima dată.
De fapt nu e numai de curaj, dar parcă nu mai este el acolo, este altceva, nici măcar altcineva!
Am spus întins cine știe unde, pentru că statea la parter, iar la doua noaptea, când am ieșit cu al meu cățel nebun la pipi, era să fac și eu infarct.
Sub scară se lăfăia în toată splendoarea lui sicriul. La DOO noaptea!!!!!!
Sunt muuult prea sensibilă, îmi dau seama. Nu mă lamentez, doar mă enervez, pentru că loviturile, șocurile, sperieturile la mine au valoare de cataclisme!!!!! Și instantaneu!
Am văzut sicriul și inainte să proceseze creierul informația, mă înecam! Inima mi-o luase razna, clipeam des, nu aveam aer, nu nimeream să mă uit în altă parte și să fug cât mai repede din scară ...... la DOOOOOOOuă noaptea! Și mai trebuia să mă și-ntorc!
Ce nu-s eu întreagă, dar oamenii aceia tre să fie mai nebuni, să lase un sicriu în scara blocului, la parter, unde-l vede orice tembel ce vine sau iese, indiferent de oră.
Ce tragi-comedie! O realitate banală prin frecvența ei milenară.
Un punct final către care ne îndreptăm inerent cu toții.
Ceva atât de comun, dar și atât de înspăimântător. Cel puțin pentru mine!

Să-i fie țărâna ușoară!