Să nu mai cobori

În noapte liniște. Un pătrar finuț ca un fulg de catifea albă, aninat în neant mă îmbie să-mi atârn geaca pe el. No way, too cold. Acum. Peste 5 minute dezbrăcarea. S-a făcut prea cald. Transpir. Se-aud voci și se văd câteva luminițe răzlețe, rătăcite prin cutiile negre și întunecate.
Se văd fantomatic siluetele înalte cu muchii tăioase. Nu sunt drepte, se unduiesc ușor în dansuri molatice. Sau nu, se unduiesc pe loc încercând să iasă, pentru că parcă se tânguiesc și vor să se smulgă. Sunt ele înalte, dar sus e el, astrul, care n-are ochi decât pentru sfere. Cele tot înalte.
Și deasupra, cu mult, muuuult mai sus, pe după norii pufoși și albicioși se plimbă ele. Au ieșit pe strasse, dar sunt incognito, nu vor să fie recunoscute. Unele merg în linie dreaptă, altele folosesc tactici de pierdere a urmei.
Și totuși, prin norișorii de vată, halourile le dau de gol.
Mă uit cu fiecare fibră la spectacol și mă simt de parcă am făcut un duș. M-am spălat de micimea lumii în care mă bălăcesc fără pic de scăpare.
E bine să fii cu capul în nori. Pur și simplu lămâile de-acolo îți taie greața.
Și-ți vine să dansezi cu ele ...... acolo sus ....... și să nu mai cobori niciodată.