Iad, cu intenții ...... bune

Câteodată viața are un gust atât de amar, că-ți vine să te freci cu buretele-n cerul gurii. Ai o stare de cârpă, nu de praf, nici de șters pe jos, cârpă de-aia de ștergi mașina de motorină, când meșterești la ea.
Și-ți pare că miroși la fel, miros ce nu-ți mai iese din nări, îl simți înmugurind țepos din creieri.
Și ca să fie-n ton, greața, sila, scârba, implinesc tabloul din care parcă lipsea ceva.
O lume de căcat, ce miroase la fel.
Amețitor amestecul de mirosuri pestilențiale, împletit cu o mare de tristețe cu colțuri în jos și cap imobilizat într-o cutie mai mică decât el, dar generos în dureri ascuțite, în amorțeală și mișcare în slow-motion.
O lume care o face susceptibilă de orice. Cel mai mic gest, vorbă, mimică interpretate din cauza fricii de realitatea crudă, din cauza de mult pierdutei încrederi în așa zișii semeni, oamenii. Ce nonsens!
Izbucnesc valuri de ură și furie cu tremurici în mădulare și salivă-n cerul gurii din mere pădurețe tocate-n maxilare dureroase până-n fundul ciocănelului urechios.
O statuie din marmură albă cu dedesupturi de iaduri vulcanice. Un alb în care din când în când, înfloresc scurt mii de vinișoare sângerii cu tente de smoală.
Un film de groază, rezultat din deranjamentele florale comportamentale universale.