Tern

Amurg cu greieri si frunze galben-crocante, prăjite-n ton de toamnă, de vara doamnă. Un bine relativ la îngânarea zilei în noaptea cea caldă, într-un târziu de seară.
Liniște. De câteva zile de tot rahatul. Convalescența de după furtunile solare pământești de nord. Curățirea și revenirea la restul de viață.
O viață nouă fără răutatea din oameni?! E atât de obositor să ții piept, e atât de deprimant să-ți vezi neamul omenesc bălăcindu-se din ce în ce mai aproape de nimic, de pierzanie. Cale pe care ești și tu, și tu!
Unii mai aproape, alții un singur pas mai departe.
Pe pământul ăsta amărât care nu știu cât o să mai țină, curățat de păduri, îmbâcsit cu toxine, tapetat cu asfalt fără putința să inspire o gură de aer. Curat nici nu se mai ia în discuție. Cuști cu garduri înalte, metal încins, betoane.
O viață în care piedicile puse de semeni, te împiedică permanent și regulat, până devii un gigant sau un insignificant împiedicat.
Piedici de suflet, de minte și sentimente, piedici generate cu măiestrie de interioare viclene, parșive, aceleași ce le fabrică și pe cele de dincolo de noi, pe cele palpabile .
Cercuri concentrice din fier, care te strâng ca o menghină. Din ce în ce mai mici, până lumea ta se vede doar printre firișoarele de sânge ce ți se sparg în albul ochilor, de la presiunea aburilor țâșnitori de locomotivă tăvălug pe creier.
O lume fără aer, în care te îneci pe uscat cu gura căscată la maxim.

Rămâne un pământ apocaliptic și pustiu, peste care pescărușii-s revarsă tânguielile și zborurile razante de catifea albastră. Iar vântul spulberă nisipul alb al oaselor.
Calmul se împletește în tresărirea cu licăriri de viață nouă. Încă o dată și încă o dată, obositor de încă o dată fără speranțe.

Natura umană este paralelă cu natura pământească. Culmea că este paralelă chiar și cu natura intrinsec umană . Ne distrugem de bunăvoie psihic și fizic, fără să ne împingă ceva sau cineva de la spate. Totul în goana după bani și putere, după osul de dinozaur de ros.

Nu poate exista viață adevărată trăită într-o lume de paradoxuri, decât un simulacru, care să nu mai fie paralel cu paradoxul.
Și să se nască astfel coexistența paradoxală.