Dincolo (d)e infinit

Fetele merg pe jos. Unle merg demult. Pe drum, pe lângă. Singure. Cu gândurile și privirile în ceață. Gânduri grele ce apasă pe frunte și în suflete.
Sau gânduri tinere, ușoare chiar dacă venite dintr-un zbucium al neîmplinirii.

Dar toate fetele merg cu muzica în ritm, tzopăind de pe-un fa pe-un sol, dintr-o picătură ce se desface-n cercuri concentrice, într-o plonjare cu tot trupul ars de suferință.
Balsam de gălbenele întins cu-n deget! Ce alunecă de-abia palpabil pe nervul sciatic, sau deranjând bănuții din salbele aurii tatuate în jurul buricului. Urmărind curbura coastelor și cercul perfect maroniu care face curte sfârcurilor.
Cercuri infinite, tiptil venite și plecate brusc, descentrând lumi și-așa fragile. Lumile perișorilor blonzi și-ale pieilor de găină.
Lumile care sunt pe picior. De plecare din lumea mare. De uitare și dezmoștenire. De denigrare și dispreț. De împins dincolo de infinitul cercurilor concentrice.