Manastirea

Binenteles obisnuita noapte nedormita, 5,30 dimineata gasindu-ma in curul calului lui Stefan...de una singura!!!Abia atunci am facut socoteala in afara de mine cine mai mergea...fara masina!!!....concluzia m-a facut sa dau un telefon,care fu de bine.In cateva minute aparura persoane la care chiar nu ma asteptam....si uite asa am ajuns sa ma intreb cu glas tare,cat de intregi la minte eram?...frig,umezeala,fulgi de nea....partea buna , ca masini au ramas si pe margine,fiind prea multe...he,he,he,he...sa vezi si sa nu crezi!!!!
Am plecat numai cu 2 ajungand rapid in Tiganesti,un sat adormit inca la ora aia si atat de linistit,atat de diferit de capitala ca aveam o acuta senzatie de comfort,de parca ma asezasem intr-un fotoliu facut la comanda pentru curbura spatelui meu.Mergand prin noroaie pe malul lacului si mai apoi pe culmea dealului arat,ascultam uimita trilurile pitigoilor,trageam cu nesat aerul pur,oxigenat in piept si priveam mijind zorile printre crengile inca verzi ale padurii.Zapada reusise sa se asterne o idee peste pamantul mustind de apa,iar crengutele se indoiau sub greutatea picaturilor ce se strangeau.In cateva minute musteau si ghetele mele,la fel cu pantalonii pana la genunchi.Dar eram fericita,nici-un strop de oboseala nu simteam...chiar mi-a trecut o data prin cap gandul ca de fapt sunt nedormita,desi nu dadeam nici-un semn.Cat de mult poate sa insemne pentru mine aerul curat,padurea...parca eram iarasi in facultate,pe coclauri,cand inca n-aveam idee ce implica viata cu adevarat.
Manastirea Tiganesti este chiar pe malul lacului,un loc destul de intins,cu multe corpuri de cladiri,un loc extraordinar de curat,ordonat si la fel de linistit ca si restul satului.Cat m-am invartit prin el,am avut senzatia ca m-am intors in copilarie,cand ma jucam cu verisoara-mea pe prispa casei,asteptand sa ne cheme la masa.La 8 dimineata mirosea a mancare,dar a mancare oameni buni,facuta in casa,de tara,fara conservanti,a bors proaspat si mamaliguta facuta la ceaun pe soba.De multe ori am vrut sa ma rup de lume pentru cateva saptamani si sa ma refugiez in tihna ce ti-o dau asemenea locuri,dar nu am avut curajul sa ies de una singura din obisnuintza searbada a Bucurestiului.Iubesc atmosfera manastirilor si linistea sufleteasca pe care o simt din momentul in care pasesc in lumea lor...dar atat.Oamenii sunt aceeasi,cu toate ca spun ca sunt cu D-zeu in inima si suflet.O maicuta,ne-a intrebat pe cine cautam,nu inainte de a accentua ca este maica stareta,conducatoarea locului respectiv.M-am intrebat pe loc,oare de ce a simtit nevoia sa accentueze asta...si mi-a dat raspunsul,cand impingand destul de brutal unul dintre prieteni,a trecut mai departe.Si asta numai pentru ca i s-a raspuns ca nu aveam treaba cu nimeni.