Mi-e dor de Crăciun! Mi-e dor de Șicone. Mi-e dor de tata.
Mi-e dor de oamenii de altădată!
Mi-e dor de Nelu. De iernile bogate când plecam din doua-n două săptămâni la Comănești și plimbam ursul pe lângă urs :)
Când mă legăna personalul în somnul de noapte și oamenii erau fericiți. Da, erau fericiți! Și eu printre ei.
Fețele erau senine și ochii aveau luminițe jucăușe, neascunse în ei. Parcă se auzeau clopoței cu sunete cristaline la orice oră din zi și din noapte.
Nu erau televizoare color, nu computere, carne, ciocolată, nu era curent sau program TV mai mult de două ore pe zi. Nu erau toate astea, dar era tihnă, era aer, curat.
Existau suflete. Albe.
Acum nu mai sunt decât negre. Și câteva rătăcite, care o dată au fost albe.
Acum bat spre gri.
Acum ........
Acum ne mâncăm între noi. Prietenii nu sunt prieteni. Soții nu sunt soți. Mamele nu sunt mame. Copiii nu le recunosc și înfig cuțitu-n ele.
Acum privirile sunt pline de venin. Și cuvintele! Sau sunt pline de lacrimi și amărăciune.
Acum cuvântul de ordine, este DURERE .......
Acum este timpul lui FĂRĂ SPERANȚĂ ...... cel puțin nu în viața asta.
Mi-e dor de Crăciunul de Comănești - 1990 și ceva! Mi-e dor de tata, și de Șicone, și de Nelu .....
Mi-e dor de oamenii buni de altădat.
4 comentarii:
comanesti? cum comanesti?
eu am copilarit in Zavoi, trupele de ursi veneau pe la bunicu sa-si dreaga glasul cu un pahar de vin si sa-si incalzeasca un pic ”dobele” din piele de caine (abia mai tarziu am realizat de ce in preajma craciunului nu mai gaseai urma de caine vagabond prin preajma)
Dumnezeule, Comanesti zici? Pai cate julituri am eu de pe Goanta cand ne dadeam cu saniile!
Mi-aduc aminte cand, seara, bunicu venea dinspre Ghimes, cu locomotiva tragand vagoane intregi cu lemne, si cand ajungea in dreptul casei tragea semnalul ca eu sa vin sa ma ia cu el in cabina pana in depou.
Comanesti, mi-e dor de tine!
Gata!
Hai afară că nu e bine...
Hihi apopidule, dinspre Asău veneau prieteni dragi. Și foarte tineri. Frumoși. Acum au chelit :))
Trenurile personale care legau zona respectivă, chiar erau personale. Se râdea, se juca, se clopoțea și căprea.
Era iarnă, dar se simțea căldura. Era vară, toamnă și mirosea a gutui, pe malul Trotușului, prin Zăvoi.
Da apopidule, Comănești de Bacău, un orășel mic și liniștit și tare drag mie odată, când am pribegit prin el fo nouă ani.
Cătă, hai :)
si mie mi e dor... De multe.
si mai ales de oamenii buni de altadata
Trimiteți un comentariu