Cere belu l deranjat

First act

Deci, mă fut ...... pe ea de vreme. DECI, n-o luați ad-literam, e numai pentru cei cu bani.
Mi-au înghețat mațele în mine.
Băg .... -aș, fut .... -aș, uieeeeeee, ppup piiiiila mea, când îngheț, când mă meltesc ca o înghețată.
Sunt mov și-mi clățăne dinții în mine. Scriu țapăn. Să nu zică lumea că nu mai e nimic țapăn în mine! NUmai orizontala să nu fie.
M-am săturat! Ba-mi strâng apele de sub țâțe cu dosul palmei, ba-mi vântur țurțurii din cur.
A O Leooooooooooooo, băi leo băi! UUUUUUUUUUieeeeeeeeeeee, trece aceleratul, de fapt săgeata și împușcă fata. Nu, nu e niika în vagoane, decât țuțurica. Albădă și fragedă către purpură, fără ...... pic de alco hol în gură. Parol.

Scond act

Stau și mă gândesc: oare de ce place la luuuuumeeee, luuuuumeeee, soooorooooo lume, da, tu, lume, de ce-ți place să te pui la patru ace și să treci pe șapte-abace? 1 - feisbuc, 2 - twitter, 3 - alien calea lactee.
Cică se fac mulți prieteni. Și? Ce să fac cu ei? Una mică? ADică o bătăiță la veveriță?
Io dacă vorbesc cu dOOOO persoane O dată am obosit, că unicul și impresionantul meu neuron, se impresionează ușor, devine instabil și-o ia razna, după cum se vede în exemplu l. Păi atunci?!
Ce draq să fac cu 700 de „pretini„? Niște mici minciunele cu sirop de vișinile?!!! Sau torturi cu ciocolată amară și glazură de m ură, că nu se mai sa tură ..... de E le?!!!!
Știu că sunt ca o elefănțică acum, dar să moară io dacă vreau să mă împrăștii în patru zări. Îmi pierd identitatea și stabilitatea, că-s fără IS. Că tot am capul acu plin de tehnic. Îmi sclipesc okii ca la computatoare, ba nșpe detalii, ba poze de aparate, ba reviewuri. Numa capete-n capete și stele verzi văz.
Deci, să revenim.
Ce am io de dat, nu că e puțin, sau calitativless, dar așa e suportul, nu SUPORTĂ mai mult, se arde. Suportul, ca să nu existe neînțelegeri. Câteodată sunt arsă cu totul, dar feon-IX scrie pi mini. Să vezi și să nu crezi cum răsare maica, din propria-i cenușă, mai tare ca o fragă fragedă injenuă și nevinovată, dar deh ridată, că io vorbeam de spirite ..... neostoite.

Duamne cât îmi place să aud țipetele pescărușilor.

Ciaptăr frii

Uitarea. Ce ciudată e! Uit de la mână până la gură. Lucruri importante. M-am întors 180 de grade și-am uitat .... aaaaaa, oare ce am uitat?
Dar durerile nu se uită. Fericirile poate, dar durerile nu. Cele de acum doi ani, sau cele de acum douăj dĂ ani.
Sau un sos pentru prima dată mâncat :D
Ori ziua în care „prietenul cel bun„ ți-a spus să nu te aștepți să fiți prieteni pentru multă vreme. Sau, „cum se poate să crezi tot ce-ți spun?„ Cât de fraieră ești?
Pe ce bază funcționează uitarea asta selectivă? Poate, de fapt sigur, într-un viitor nu prea îndepărtat, se va descoperi un medicament miraculos pentru memorie. În care să intre o întreagă enciclopedie, sau miliarde de detalii. Medicament rezultat din rotițele care te fac să înmagazinezi în bostan lucruri, întâmplări, figuri, nesemnificative de-a lungul vieții.
Oare ne-ar ține? Cerebelul?
Sau l-ar arde?