Alb răscolit între vânturi

O zi frumoasă afară. Un vânt destul de puternic dar îndeajuns de cald m-a împins spre parc, deși cu inima-n doită.
Văzusem destul praf la Comana, mă gândeam că nu poate fi altfel. Dar vroiam să-mi văd urma de pitic. Nu mai trecusem de două luni, din cauza împuțitei de călduri. Toate-s împuțite în România, de ce n-ar fi și căldura?!
Am ajuns și am rămas înmărmurită! Insulița era răscolită pur și simplu parcă de o sută de excavatoare. Mai rămăseseră sălciile bătrâne. Și cea sub care-mi pusesem bucățica de suflet, piticul. Numai că era răscolit și sub ea și urma de pitic nu mai era.
Am împietrit, m-am așezat fără putere pe-un ciot, mi s-a încălzit tot corpul și-o presiune puternică s-a ridicat din dreptul inimii spre ochi cu noduri în gât. Am dus mâna la cap și m-am apăsat cu degetele între sprâncene. O violentă durere de cap a țâșnit, o dată cu lacrimi grele.
„ Of, of măi piticule, măi, după ce că te-am omorât, nici măcar un loc în care să-ți rămână oasele mititele n-am fost în stare, un locușor al tău .... nu-i nimic de capul meu „

Oare știe cineva cât de puternică este durerea, amestecată cu vina de a fi făcut un lucru iremediabil unui botz mititel, care n-a făcut altceva o viață-ntreagă decât să mă iubească?