duminică, august 29, 2010

Plimbărica de duminică seara

Deschideți neapărat, c-altfel vă bat :D ..... n-o să vă pară rău! :)



Stau la masă și mănânc ceva toxine proaspete, cu poftă, sau de foame?! Nu știu sigur.
La altă masă, în fața mea, în timp ce ronțăi, urmăresc o familie, la fel de proaspătă ca toxinele.
Pauză.

Derulăm un pic înapoi.
Stau la masă și mânînc ceva toxine proaspete, cu poftă, sau de foame?! Nu știu sigur.
Mă uit în jur, în timp ce ronțăi. Fiecare e cu cineva. Eu sunt singură. Îmi las ochii în jos și mă gândesc că asta e. Apoi îi ridic un pic a mirare, constatând că nu mai mă afectează ca altădată. Nu-mi mai pasă. Nu mai contează.
Devin conștientă că de fapt nimic nu prea contează. Nici măcar lucrurile sau oamenii pentru care unii, poate și eu facem atâta caz. Copii, părinți, familie, iubiți, case.
Deodată locul se golește. Mall-ul. Rămân mesele goale cu scaune răsturnate, înlănțuite și îmbrățișate de pânze de păianjeni. Vopseaua este scorojită, iar culorile vii au dispărut. Într-un puuuuf de baghetă cu vrăjitoare rea la pachet. Pereții gri de fum cu rotocoale în degrade stau să cadă, iar vântul plimbă hârtiile carbonizate sau îngălbenite de vreme, de colo-colo, probabil în plimbărica de duminică, dar nu în costum de gală.
Un peisaj dintr-un timp imaginat, dar atât de lumesc, de real, de adevărat.
Efemer. Orgolii, beția puterii, certuri, iubiri, războaie. Secundă încremenită în milenii.

După un timp într-un colț apare o culoare. Precum un răsărit de soare, deși afară-i întuneric. Un zgomot de fond se-aude înfundat și-apoi din ce în ce mai distinct, mai tare. Disting fețe și mișcare, iar lumea prinde din nou viață. Nu mă miră. Înregistrez totul ca pe un documentar cu un singur spectator, cu gura plină.


La altă masă, în fața mea, în timp ce ronțăi, urmăresc o familie, la fel de proaspătă ca toxinele
.
Ea citește ziarul, el se uită aiurea. Două butelci verzi de bere, odihnesc la fel de verzi pe masă. Nu prea au parte de atenție. La fel ca și pruncul de pe lângă căruțul în care-a fost adus de-acasă. Pe jos, se joacă de unul singur, rupt de peisaje, de amândouă.
Mă uit și mă uit. Timpul trece. Tic-tac. Tic-tac.
Tac, da, amândoi tac. De fapt toți trei. Fiecare cu gândurile lui. Fiecare cu lumea lui. Trei ființe singure, adunate la un moment dat de viață, într-un conglomerat, numit de om familie. Trei străini cu adn-uri apropiate, sau scopuri.
Individ, individualitate. Rădăcini împletite, aduse împreună.
Pisologia și filozofia lui pește. Prăjit ..... pe grătar, cu gândurile franjuri, ca și-un fir de mărar.

Și totuși. Paralela. Oare e mai bine în mai mulți dar singur?
Poate.

094

5 comentarii:

catalin fudulu spunea...

Foarte bine...
dacă porţi telefoanele după tine "degeaba"...

Mirela spunea...

Iarna e mai bine, ca la gramada e mai cald. In rest... oricum suntem singuri... in univers??? asta nu stiu, dar suntem noi cu noi insine...

sorinadavid spunea...

citesc si o tot citesc de ceva vreme...
particip muta la maturizarea Marilenei...

Popa spunea...

Mai, da' trist copac....

ogarafgan spunea...

Breeee Cătă, nu e niciun mis col de la niciun mis tăr, pe niciun l din telefoanele mele. Ha? :P

Mireluța, uța, uța, la grămada ordonată după legile lui Mărfi :)
Mulțam de trecere! :)


Ina, :) în colțul gurii. Nu-mi place. Maturizarea nu-mi place. Înseamnă că mă pierd printre tipare, care se repetă obsesiv. Obositor pentru mine, plictisitor. De fapt cu miros de moarte :) spus cu zâmbetul pe gură.
Mulțam Ina pentru gândul cel bun și cuvintele din inimă! :)

Don Popa, tre să se maturizeze :)))) și-o să-i dispară tristețea că-i așa de singur :)