Câteodată rămâi înghețat de uimire sau, și de durere. De fapt nu mai e durere, e chiar mutism, unul surd și orb, privești cu ochii goi. Un craniu cu găuri negre și-atât
Uimirea ascultând un glas ca al Alexandrinei, ochii goi colindând netul și rămânând fără cuvinte, cu câtă ușurință și nepăsare ai fost aruncat tu și cât se plânge pentru alții!!!
Cât de înjurat și hulit, de văzut cât mai jos posibil!
Ei dar nah, vroiam a vorbi despre Alexandrina, despre frumos și spectaculos, despre special, despre pur. Privești și te simți curat, spălat în șapte ape, ape de izvor. Asculți și nu mai dor. Nu mai dor nici încheieturi, nici suflete, nici plămâni, nici Pământ, nici vânt, ploaie, zoaie. Te înmoaie.
Alexandrina Hristov și pianul ei, mi-au încântat în astă seară, urechile pe dinafară. Noroc că are o voce de străbate până în adânc. Adâncul surzeniei mele.
Ar trebui să vă duceți și voi, cei care sunteți surzi că așa vreți voi.
Mai are un spectacol în decembrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu