Mi-am răsfoit iar pozele și am dat peste asta.
Și mi s-a făcut un dor de mititel!!!!! Binențeles cu lacrimi și colțuri gravitațional curgătoare.
Ochișorii lui clari și calzi de puiuț de căprioară, nu mai există. Ăia cu care mă urmărea întotdeauna prin casă sau care căpătau licărirea cea jucăușă, când trăgea de mine, stând cu curulețul în sus să mă joc cu el. Moșul mai avea chef de joacă! :)
Ultima ființă care m-a iubit! Cincisprezece ani! La rând.
Nu e nicio diferență între el și pruncul șesta.
Doar una. Majoră. Pruncul crește.
De pitic crește distanța amintirii viului și vidului din sufletul meu. Vina e aceeași.
Când te gândești că nu va trece până la sfârșit, îți vine să te încovoi sub greutate. Dar e crucea mea. Dacă aș fi și bătută cu ciulini!!!! Figuri. De stil. Oare aș îndura?
Amintiri. Trăim din amintiri. Atâta mai rămâne. Până ajung și alea terci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu