Întrebare întrebătoare

Hai să pun o întrebare cheie -----

Credeți că există vreunul care pute de bani și timp și n-are talent la fotografie?
Binențeles în cazul în care-l mănâncă tare și se ocupă la fel.

When the time is right

Cine n-a furat niciodată nimic, să ridice mâna!

Io am așaaaa o chestie, dacă nu fur ceva de pe unde mă duc, nu mă simt bine :D
Ultima dată am făcut-o lată!!!!! =)))))) Am șutit o pompă de veceu =))))))))))))))) Era mică, mlădioasă și devreme acasă. Trasă ca prin inel, așteptându-l doar pe iel. Dar veni ia, Marilena :))
Nici mie nu-mi vine să cred c-am cărat pompița, adusă de prin țările ploioase.
În bagajul de mână.

Oare se vedea la scheleton?

Uneori uităm ..... ultimul dans

Dă drumul la muzică! Altfel n-are rost să mă citești .... sau înțelegi





Mi-a scris cineva ”uneori uităm de ce ne este dor”
Frumos spus și dureros de adevărat. Ne pierdem în rahaturile vieții și uităm să fim romantici, uităm să iubim, uităm să trăim cu adevărat. Ca și când am privit-o pe Medusa în ochi. Împietrim într-o anumită poziție, mod, în spațiu și timp, făcând frumos pentru alții sau funcție de împrejurări nefăcând nimic.

Simțim adrenalina cu timp limitat, iar cu timpul din ce în ce mai rar, mai scurt. Mi-e dor să mă simt femeie iubită, mângâiată. Să fiu cuprinsă de mijloc și dansată pe muzica lui Iglesias, ca și când ar fi ultimul. Dans.
Pe o plajă pustie și caldă în asfințit.

Să dansezi, să dansezi cu perii ridicați pe tot corpul de plăcere. Plăcerea dansului și-a foamei de el

Pre texte

Texte profunde

"Sa mai lasam totusi, cand si cand, lumea cu globalismul si tehnologia ei si sa ne gandim la ce scrie pe crucea parintelui Paisie Olaru: Ce esti tu astazi, am fost noi ieri. Ce suntem noi astazi, vei fi tu maine."
Prof. Costan Mandrila

Unde să nu

Există oameni în România mare, o mare de oameni, care se străduiesc din greul greului să-și plătească taxele-biruri-furturi legale și să-și pună pâinea pe masă, lor și copiilor lor.
Există oameni care stau singuri în case la lumina lumânărilor sau în întuneric și se uită la televizor cum alții se duc la munte, în Hymalaya, sau la mare în Barbados, cum li se umflă la unele țâțele în timp ce lor li se dezumflă buzunarele.



Există, încă mai există oameni, mulți mulți oameni, câtă frunză și iarbă, cărora le curg în tăcere lacrimile pe obraji pentru că au uitat cum e să te bucuri și să zâmbești în condițiile în care nu mai știu încotro s-o apuce și mi-e frică de ziua de mâine. Avem totul dar de fapt n-avem nimic.

România e un loc de unde se fuge sfârâind călcâiele.
Romania nu mai e ”acasă”

Cu puțin, dar fericit, se cheamă că trăiești. Un adevăr care merită strigat, nu uitat. Dacă ești lăsat de ghionturile lipsurilor și nestrivit sub greutatea golului, zeroului de plumb Bacovian la care a fost adusă demnitatea umană

Recomand cu cea mai mare căldură să se urmărească -În puii mei- Execuția lui Ceaușescu.

IMPRESIONANT

Spicuiri de prin metroul bucureștean

El
”Cobor la prima. Dar să-mi aranjez freza! Bătăi ușoare countless pe creștetul capului să-l fac să semene c-o bărcuță, doar visez la ele cu ochii deschiși pe pereții metroului zburător, nu? La dat în ele. Cu ce-am eu mai bun :D Stai că nu-i de ajuns! Mai trebe și scurt, așa den salut milităresc dar în zbor razant din față către spate, alte două rânduri de bărcuțe. Unul peste clăpăuga stângă, doi pă a din dreapta. Dacă mă strofoc mai cu enthuziasm, reușesc să strâng de-o escadrilă-flotă de dat în bărci pe canalul metroului, până-l schimb cu celălalt. Cel cald, cu miros de levănțică și puietor de pitici drogați pi creieri. Pe toți creierii, mai ales pe cei însemnați xy. Gata. Parcă-s decupat din revistă. Cu toporul de handicapați”
Mdea, fără virgulă.

Ea
”Vaaaai, trebe să-mi aranjez părul! Așa, din dreapta prin stânga, pe mijlocul capului, delicat ca un program de mașină de spălat. Din vârful degetelor, domnișoresc. Oooooo, au trecut câteva secunde!!!!! Cum am putut uita să-mi fac rondul de pipăit cărările pletoase! Trebuie, trebuie s-o fac. Într-una s-o fac, ca să nu scap, șapca de pe cap. Dar oare e întins bine? Să nu-l fi prins aiurea cu șapca. Încă un pic. Offfff, iar au trecut secundele. Cele trei degețele de bază-și reiau patrula. Căcu arătătorul nu-i frumos, decât s-arate-n sus, către stele, unde zboară și gândurile mele. Ce străbat plafonul. Așteptând telefonul. Lui, amantului nepăsător, fără pic de dor. Pe-ale meandrelor metroului, călător. Cocartelă de 10, că nu-mi trece, sârgul depus la rece. În vârf de scăfârlie”

Parc-aș fi o ciocârlie. Nu-mi mai tace gura, compunând o porcărie :))

Octombrie din zahăr brun

Cald. Un octombrie cald.

A fost. Cu seri reci și nopți și mai reci.
Astăzi a fost prima zi de toamnă rece, de toamnă - toamnă. Cu rafale puternice de vânt, ce adunau mare parte din frunzele uscate-n movilițe răstignite-n colțuri, garduri sau drept în mijlocul drumului.
Celelalte, dansau răzlețe pe liniile de tramvai pustii, valsând într-un dute-vino clar, curat de gri petrol. O pictură proaspătă de frunze crispy gălbui pe fondul lună de asfalt tăiat de șinele lucioase.
O privesc din autobuz trecând prin fața ochilor, în timp ce-ascult la radio ”what can i do with my love without you”
Apoi zona devine laaaargă largă cât un teren de fotbal pe care-aleargă dezlănțuiți jucătorii frunze crocanți în ritmul notelor fără dragoste ..... le mele, dar prea-pline de-ale mele-mi melancolii.
Un București în izmene cu Lume puțină pe străzi. Siluetele conturate-n contra-lumină, chircite, contorsionate, se zbat să iasă dintre stropii amețiți de ploaie.
Să iasă la o normalitate, foarte des greu de realizat.
Cu Doctor Pepper reușesc eu, dar rar pentru c-apoi bâțâi și-mi clănțăne dinții. Și totuși merită să mă simt normală chiar dacă pentru timp limitat și consecințe destul de hazlii sau din contră.
Normalitatea nu este simțită de normali pentru că normalul e normal și nimic mai mult sau deosebit, decât trecerea timpului poate face-o diferență.
Când nu mai ești normal, revenirea seamănă cu o beție bună îndelung așteptată. Sau cu trezirea din comă. Dar scurtă. Scrii repede pe șervețel senzațiile să nu le pierzi amintirea.
Amintirea unui moment în care-ți vezi un părinte pierzându-și echilibrul din cauza bătrâneții.

Sâmbătă. Azi e sâmbătă, mâine se face dintr-o dată iarăși sâmbătă. Apoi săptămâni de sâmbete, luni și ani feți și fete-frumoase devenite clipe cuprinse de bătrânețe ca brânza de mucegai.

Amintiri, amintiri nu mai de când eram copil. Prea multe sâmbete. Goale. A nu se înțelege zâmbete. Goale.
Plouă. Plouă rece cu dureri în suflet și în oase roase de-amar și vreme.

Căldura de suflet - toamnă în suflet

De multă vreme nu-mi mai trece pragul muza. Reveneam la blog, chiar dacă numai să mă plâng. Pentru că exista și speranța.
Acum nu mai există nimic ..... și nimic rezultă.

Mi-am luat o mâțică. Slabă și gri zăludă, exact ca natura de toamnă udă. Pentru ea speranța sunt eu. O bătea vântul și încă. Dacă n-o săltam din spatele blocului, o găseam moartă mai târziu. O săptămână întreagă am discutat cu mine. Nu mai sunt în măsura, de fapt nu mai am dispoziția necesară îngrijirii unui suflețel. Dacă de mine nu mai sunt în stare!!!!!
De când am luat-o doarme numai pe mine. În scobitura gâtului, pe spinare, pe gură, ochi, în poală, mă împunge cu capul pe care și-l lasă afectuos pe pieptul meu. Sunt lumea ei. Și Lupin e lumea ei, sau maică-mea. Un suflețel salvat, unul ce cunoaște lipsurile, boala și bătaia primită de la pisicile mai mari, încă de când era un ghemuleț.
S-ar putea spune că e fericită acum! Oare ar scrie pe blog, dacă ar fi în stare?

Eu știu că scriu numai când sunt depri :D
Și totuși acum nu sunt. Acum nu simt nimic. Nu simt nici sarea, nici piperul. Numai căldura corpului Suflețicii în triunghiul Bermudelor mele.
De când a venit dorm mai bine.
Mă întregește un pic.
Căldura unui suflet străin. Lipit de-al meu.

Ugly

Moartea este parte din noi.
Dar când lovește în cei tineri și foarte tineri, îmi vine s-o strâng de gât. Să mor cu ea așa.
Să nu mai fie și să trăiască lumea mereu, ever și forever after.

Mi-e silă de ea și mi-e frică.
Și e urâtă, cu spume. Și ne face și pe noi urâți, chiar dacă suntem BB :(

Un fluture ... de n ori

Câteodată mă uimesc și singură!
Am 50 de ani și încă, și încă, și încă o dată mă gândesc la iubire. Și nu oricum! Cu un făt-frumos!
Probabil cam trecut, că cei tineri au reflux.



Viața e complicată. Te poate duce pe un drum pe care ai lua-o la fugă înapoi însutit. Un drum ce n-are nimic cu romantismul, dar sigur cu reumatismul.
Un drum tot mai îndepărtat de-un apus cu nori și-un soare palid, cu rafale de vânt prin ierburile stepei și pletele noastre.
Peisajul seamănă mai repede cu speranța ce-apune și ea, cu lumea de astăzi care va fi trecut și amintiri pentru cea care va veni.

”Ce este asta? Un fluture. Un fluture. Un fluture. Un fluture .............Un fluture”

Alice in no wonderland

They say that home is where the heart is
I guess i haven't found my home

S-o stricat mă

Fără miuzic nu ieste sensuri, da?





Une-s tinerețurile mele, să mă stric puțin?
Nu că n-aș fi acum! :D ...... Da răăăăău de tot.
Ăf cos că de la vârstele mele. Pe dinăuntr-s ca un BB!!!! :))

Lipsa de somn și consecințele dumneaei

Unii se trezesc cu fața la cearceaf, alții-și pun perdeaua-n cap.



Guuuuuuuuuud monin Ămeurica ...... aaaa da, și Romanica



Let's dance gimnastica din zori
Ca să rimeze cu zbori.

Parapapapapapapa, nu-s cu picioarele pe pământ,
Pentru că-s cu ele, ca să rimeze, în vânt.

Just like that.
Exact ca acel căcat urlat,

De melodie cu ra-ta-ta-ta
Ca să rimeze cu pulicica.

Nu-i știu numele, nici că m-ar interesa
So, let me dance, până nu mai pot răsufla.

Cuișoare cu gust. Oare?

Răcoarea mă-nconjoară și vântu-mi bate-n perișorii relaxați de pe pielea la vedere, CUIE.
Nu cred că-s de la sicriu, că bate cuiele-n step. TA-Ta-tA -- sexy Marilena, măcar gândurile.
Parcă-s un arici, plin de mii de minicuișoare care mă gâdilă-ntr-o lume paralelă. Paralelă pentru că nu recunosc sentimentul.
Dar e plăcut. Ca o aducere aminte dintr-altă viață.
Vântul mă strânge ușor în brațe ..... și mi-e tare dor de ce nu s-a întâmplat niciodată.
În primăvară-mi simțeam iubitul șerpuind numai la suprafață.
Toamna, mi se revarsă o dată cu el și-n suflet. Intră adânc zguduindu-mi fortărețele de gheață din jurul inimii și minții, deși curg apele pe mine. Curg ca gândurile ce încolțesc. Din frunzele plutind viclean spre pământ.
Acum și ele-mi se iubesc cu pieala-mi. Culori ruginii foșnitoare mă acoperă. Frământând și fremătând, se transformă-n el. Un iluzoriu fără finalitate. Se duce, revine, se-nvârte, se zbate, mângâindu-mi pletele negre și lungi și corpul subțire.

Toamna-mi zgândăre corzile viorii și m-apuc să-mi zdrăngăn sensurile non pentru alții.
Sunt una cu totul. Cu frunza, cu vântul, cu pământul. Curg, zbor, foșnesc. Mă odihnesc calm, pentru o secundă pe capota mașinii.
Ha! Uite-l pe Cuțite! ”Ce mai faci Cuțite? .... Cee maai faci Cuțitee? ..... Cuțiteeee?!!!!!”

Nu m-aude. Nu mă vede. Poate reușesc să zbor pe obrazul neras și tras, să-l mângâi.

El e de vină că nu m-aude.

Năuneimd

Mi mi bec și rumegă splendoarea-n iarba trecută, că de mâine-i toamnă. Până se clocește restul insignifiant, de autovelcăm, plantez sanfing năuneimd :D
Poate le era dor la cei doi, doo care-mi mai poposesc pe blog ---

Halou, mai dragilor!

Bijurar-ă?

Ți-e puțin foame? Ronțăie un puc.
Sau de ce nu, mai bine ronțăie un cuc!!!!!!! :D ..... al naibii TUC

Stiupid eadvătaizd, proporțional dairect cu pa-ul meu.
Ne vedem in septembăr. Că tot ierar. Adec io, rară done, rară la vedere, bijurară zboară din țară.

Ba-Ba- yyyyyyyyye

Curcubeu 20

Alexandra Stan - Lollipop (Param Pam Pam)

Vezi mai multe video din muzica


O dimineață caldă de septembrie și-o cameră cenușie de mină. O căprioară intră. Mică și firavă de stat, cu trup de bărbat. Ochii blânzi de culoarea castanelor fixează prada de dincolo.
Dincolo de un birou la fel de tern ca restul. Prada, cea în carne și oase, era tot mică de stat. Mai rămăsese din ea un fir, o mlădiță care se lupta să stea dreaptă după ce-i murise bărbatul.
Așa că săritu-n pat cu căpriorul deveni sportul preferat. Era sub influența etnobotanicelor de sub pământ srl, unde tocmai dăduse o tură, conducându-și bărbatul pe ultimul drum.
Apoi ziarul cu ultimele știri de dimineață, o informă că la mină vine o altă căprioară. Cu un Bambi de lăbuță, marca sportului preferat.

Dar ce mai putea face ghiata și firava mlădiță decât să se lase devorată în continuare de căprior? Rămăsese fixată sub botul catifelat și cu fiecare mușcătură, seva-i verde de viață i se scurgea.

Trupa de căpriori plecă pe meleagurile natale, mina fiind numai un popas pentru întremarea forțelor în drumul spre controversatul conglomerat familial.
Mlădița disperată, își construi mâni. Și cu ultimele-i puteri, se sprijini în palme smulgându-și rădăcinile din pământ. Le modelă în două labe lungi, foarte plate și verzi și se înhămă la drum. Drumul fiind lung, explică totul. Avea de străbătut o țară.
Ajunsă-n cele din urmă pe cele meleaguri străine dar cu căpriorul drag încorporat, se aciuă, unde altundeva decât într-un hambar, făcându-și culcuș în fân cât mai în spate, să nu fie observată de stăpâni, părinții căpriorului cu ochii de culoarea castanelor, cel pentru care-și rupsese rădăcinile din pământ.
Cumplitul destin făcu însă să fie descoperită chiar de cerbul bătrân cu coarnele-i de tun. Ea nu era în culcuș când se întâmplă faptul, numai rucsacul, actele, banii și sacul de dormit. Plecase într-o scurtă plimbare cu degetele-i prin buzunare.
La întoarcere, din verde s-a făcut albă. A ascultat la geam ce se vorbea în casă. Se pomenea de miliția animalelor. Mlădița deveni neagră și de frică, o alese pe cea mai mică dintre ele, bătu la ușă. Cu privirea în pământ recunoscu totul. Părinții și consoarta căpriorului se uitară la el. Cu ochii de culoarea castanelor, la fel de în pământ, primi ocările spășit.
Mlădița, devenită roșie, văzând că gluma se-ngroașă, ne având nimic de pierdut cum căpriorul dintr-o dată n-o mai recunoștea, luă toată vina asupra ei. Spuse că el n-avea altă vină decât că a fost în același loc cu ea, la mină. Încolo, ea s-a ținut de capul lui, ea l-a urmărit, l-a hărțuit, a făcut tot posibilul, inclusiv să traverseze o țară, dar el nimic. S-a ținut tare, devotat familiei, sincer, cinstit, onest, fără pată. A spus-o cu atâta convingere, încât a fost crezută și ca urmare și mai tare bălăcărită. Noroc că trecuse prin toate culorile pământului și-acum duhnea, că altfel risca să fie hrană pentru porcii miliției sau cei proprietate personală familiei de căpriori.
Fu iertată, cu condiția să nu-i mai fie văzut firișor de picior, verde și foarte plat, niciodat'. Și chiar condusă la tren, de cerbul șef-bărbat și căpriorul rușinat. Nu de alta, numai să vadă cu ochii lor că a plecat.
Căpriorul, în urmă o dat' nu s-a uitat.

Proză roză

Hai, helou, hau ar iu, ce mai faci tu? io la fel, în plus nu mă mișc defel:D, defecat, vax, am scris ..... un căcat!

Sau ”În ceața de dimineața” persoinală

Fost-am

E ora trei din noapte. Oare cine bate? Bate? Ce bate? Covoarele le bate. El. Bate covoarele de cauciuc de la mașină.

Și dintr-o dată s-a făcut iarnă. Iarna anilor 70. Ierni aspre, dar pline de căldură. Omenească.
Ierni bogate. Zăpezi în troiene. Munți de zăpezi albe în care-ți degerau degetele picioarelor în tramvaiele lipsite de orice urmă de căldură. În afară de cea omenească desigur. Gri și ternă în drumul spre servicii.

În spatele blocurilor guițau porcii cumpărați vii din Obor și tăiați de fârtații concetățeni, printre care se numărau și ai mei.
Vedeai peste tot, pete enorme de sânge pe zăpadă. Și funingine rămasă de la pârlitul pieii. Botezul șoricului. Gros.

Dar cel mai des auzit sunet din preajma sărbătorilor de iarnă, era bătutul. Bătutul covoarelor, exact ca cel al iepuroiului la împerecheat.
Se stătea pur și simplu la coadă la bârna de fier. Cu găleata plină cu apă caldă și dero, cu peria de lemn cu peri țepeni, mături și bătătoare care mai de care mai șmechere.
Fiind o treabă care cerea o mână forte, deseori vedeai vajnicii, sau vai mama lor de consorți pe la îndeletnicirea cu pricina. Cu sticla de vin, votcă sau cele de bere pe lângă ei. Până seara erau pulă și covorul virgin neatins, la fel ca la început.
Veselie mare ce mai!
Doar veneau sărbătorile.

Cert că aerul era mai respirabil, ușor. Nimic nu te apăsa pe piept sau pe minte. Ozonul nu era dotat cu gaură, iar lumea-și avea sufletul la purtător. Nu ascuns la seif e.

Pare venit din altă vreme, ruginit, îngălbenit, dar însuflețit de căldura umană. Fostă.

Dansul dimineților din cristale calde molcom rostogolite sau mai bine spus, morfolite

Gud monin, Gud monin!!!!! Guuuuuud monin!

Mierlele și mierloii cântă,
Urechea Marlenei se-ncântă și renaultul se scufundă,
Ursitoarele descântă, zero lumea se încruntă.

Luna rotundă, pe cerul albastru se-afundă
Vino la mine iubire, din altă lume străfundă.
Să-mi simt fiorii din fundă .... sau în fundă, înfundă, dupE cum devine cazul
Care rimează cu valsul

Vorbe din viață .....

Un mic sau mare citat din http://indiscreta.wordpress.com/2011/06/05/901/#comments

”Printre bolile urate ale mintii umane adulte, una este ridicata la rang de virtute si desi mirosi a mort, tu n-ai loc sa te misti din cauza aurei tale miruite de om istet si abil! Una din binecavantarile(devenita blestem) primite odata cu nasterea noastra este minunea de a nu ne putea fi cunoscute gandurile. De-aici tragedia: nu conteaza ce gandesti, important e sa se priceapa gura sa salveze situatia cand nu gandesti frumos, sau nu iti permiti sa te expui!

Am ajuns la performanta de a ne ascunde in spatele cuvintelor si dragostea si ura. Credem ca adevarul raneste asa ca luam un compliment, ii dam niste haine cu 4 masuri mai mari si ti-l servim. Adevarul ti-l strecuram ironic in gluma la momentul potrivit. Cu tensiunea ridicata la cote maxime, inca avem puterea sa zambim si sa spunem “nici o problema” cand de fapt am vrea sa te strangem de gat, si nu de drag! Pe masura ce crestem, se dezvolta si simtul prefacatoriei, al exprimarii in cuvinte cu nenumarate intelesuri cu ajutorul carora putem sa ne sustragem cand suntem prinsi la colt de vreo minte agera. Ironia devine elevata, simtul umorului capata valente batjocoritoare pe ici pe colo si fereasca sfintii sa intri in “gura” unui om “cultivat”: te farama in bucatele mici, folosind cuvinte alese cu grija si pe cand tu inca digeri, el/ea au si disparut, savurandu-si satisfacuti desteptaciunea.

Dintre toate durerile secolului(si nu-s putine) cea mai crunta este singuratatea pe care o suporti pana la moarte daca trebuie, dar nu cumva sa spui cuiva ca simti ceva pentru el/ea, ca-ti pasa ca traieste pe aceeasi lume cu tine, in acelasi timp. N-avem timp sa mai cautam omul din spatele cuvintelor, si nici pe noi nu ne mai intreaba nimeni ce mai visam, ce mai iubim…

Am devenit experti in jocul asta nebun. Trecem unii pe langa altii, ne privim, ne mirosim, ne admiram(in taina!) si ne vedem de viata mai departe. Nu deschidem gura decat pentru critica daca este cazul. Daca nu vrem nici sa criticam, ne vedem de treaba. Ne uscam cuminti.

Nici vorba nu ne mai e vorba. Avem pentru fiecare persoana in parte vorbe croite pe masura. Pe masura interesului urmarit. Pe unul il repezim, pe altul il magulim. Unuia ne adresam cu formule de politete dar nu-i nici o urma de respect in spatele cuvintelor, altuia ii spunem ce nu i-am spune daca ar scrie pe el functia.

M-as intoarce inapoi in copilarie unde nu stiam insemnatatea cuvintelor: ofiter, primar, judecator, senator, general, ministru. Pe vremea aceea toti erau OAMENI! Unde-i timpul acela cand nu stiam sa gandesc prea mult si ma exprimam asa cum simteam, pentru ca simteam?! Azi imi impun si sa nu simt nu doar sa nu spun. Ne caram dupa noi toate durerile care ne-au atins vreodata si din cand in cand mai scoatem cate una doar pentru a o compara cu alta a altcuiva, dupa care sa concluzionam ca intr-adevar, nimeni nu a mai trait asa ceva vreodata in afara de noi. Ne intretinem ranile, zgarmam in ele zilnic, nu cumva sa se vindece si sa nu mai avem parte nici macar de compatimirea noastra, dar le acoperim cu haine de gala, lungi, frumoase. Nimeni nu arata mai bine pe-afara. Muncim, zambim, vorbim, glumim ca sa lasam impresia ca suntem senini si curati si vai de cel care ar indrazni sa ne ridice un colt de palton sa se uite mai bine pe dinauntru, ca il intepam de nu se mai atinge de noi in veci.”

Zorul din zori de zi - ZZZ

Nimic nu e mai plăcut decât zorile calde ale unei dimineți de vară timpurie :)
Vezi cerul cum se decolorează spre răsărit, iar păsările dinspre cimitir și luminatoarele de bloc, vestesc un nou început de continuitate a vieții.
Se-ngână noaptea cu ziua! Nu știu dacă se iubesc sau se bat ca luptătorii sumo, cert e că la sfârșit rămâne numai una.

Dar nu vorbeam de sfârșit, ci de început, cel în care te simți gigant, furnică sau soră cu natura.
Cel de care mă simt atât de legată! Cel care geme sub greutatea, frumusețea și trezirea vieții la viață!

Tine - Mine, onduleuri paralele

el gitano del amor by latin syndicate

Asculta mai multe audio diverse




Urâtul adevăr e că-mi place de mor să dansez ..... și n-am cu cine ...... și nici unde ..... și nici vârstaaa aaaa aha, aha, ha, ha, ha, ce ridicol!!!!
Mintea îi spune corpului că e tânăr ..... și se mișcă ..... pe sunet de trompetă și ritmuri la tine nebune, ca și sângele din mine.
Condimentate cu sare ..... și piper coborât de pe serpentine.

Bluuu Muuud

Au înflorit teii! Din nou, la fel ca în fiecare an. De mii de ani. Ce plictisealăăă???!
Am trecut după amiază pe lângă unul, l-am văzut înflorit, dar nu simțeam nimic. Mi-am zis că este din cei așa numiți sălbatici, fără miros. Dar era așa de proaspătă floarea, de fapt buchețelul floral, care avea și vreo doi boboci, că nu m-am putut abține să nu-l rup. Deși m-a durut sufletul.
De multă vreme nu mai suport să rup flori sau să le cumpăr tăiate. Mă gândesc că le doare și-mi cer iertare. Ce puțin, ce fățarnic, când de fapt le omor!



Am dus-o instictiv la nas. Și-am simțit o plăcere ciudat de explicat.
Au teii un parfum, atâââât, atât deeee delicat, dar atât de pregnant prin puterea de a-mi intra în creier, de parcă-și pune ștampila pe mine, scriind ”asta este a mea”
Mă cucerește instantaneu.

Așa că am rupt trei. Îmi venea să mi le fac mustață, dar după câteva secunde nu mai simțeam parfumul. Așa că trebuia să le schimb locul, ca să mă delectez iar un pic mai târziu.
Lumea nu știe încă, spune că e prea devreme.
Ha, nuuuu, a fost iarna prea lungă. Teii înfloresc în iunie. Singurul lucru ciudat, e că deși a fost frig, au reușit să înflorească la timp.
Și să mă înebunească iară. Mai ales în străfundurile nopții. Când Bucureștiul mă uimește, arătându-și fața ascunsă, cea ținută numai pentru privilegiați. Mă simt vipă atunci.
Aer proaspăt, aer curat, asfalt ud fără pic de mizerie. Dinspre vegetația bogată, verde crud, vin valuri de căldură, cuibărită-n ea din timpul zilei.
Miroase a iarbă cosită. Parcă-mi cosește și creierul. Se duce mâzga de pe el. Și mai apoi pe drumul alb lăptos se-aștern florile de tei cu parfumul lor dumnezeiesc.
M-aș înfunda în iarbă, sau aș urca în copac să dorm neîntoarsă pe-un pat din frunze. Să-mi umplu plămânii cu nesaț de parfumurile și liniștea nemăsurată a nopții.

Hei

Murmurul vieții urmărit de la înălțimea coatelor, din viața cu o mișcare a ochilor în sute de ani. Către stânga.
Când clipești mai trec alte câteva sute. Te-ngroapă nisipul și-ți cresc piramide pe șira spinării ca țepii.
Urmele pașilor te înconjoară. Cu miile. Niciuna nu vine către tine. N-are cum. Nu ești de-acolo.
Închizi ochii și lumina te orbește. O umbră totuși se oprește. De frică nu-i deschizi, dar simți.
Simți umbra brațelor cum strânge la pieptul umbră, umbra ta.
E umbră, dar e caldă. Vibrează la rezonanța umbrei tale deși n-o vede. E numai din simpatie.
Simți adierile sufletelor pe mânecile lungi de mătase. Și-apoi mai jos făcându-și cuib la picioarele tale.
Fluturii albaștri de viață-ți gâdilă genunchii. Tot din simpatie.
Marea la fel de albastră te înconjoară. Ți-a ajuns la glezne, înecând tot pământul.
Până să te scoli din somn, păsările și-au scos puii-n pletele tale afro-diziace de Puli unguresc.

E ora ..... din noapte și lumea doarme-n așteptare pentru lumea următoare. Lumi peste lumi, cu vise, povești de dragoste, războaie, înșelăciuni și victorii, descoperiri stupefiante ....
Peste care s-așterne un ”Hei?” într-o reverență adâncă, până la picioare.

A more & more

Dacă vrea, ieeeee, iiiii aaaaa, se poate lua,
Atinge și nu uita, e tot ea. Caută.
Aceeași, nu se poate schimba
Îi este bine așa,
Ea cu cealaltă totdeauna altcineva.
Răsărită din mulțime primăvara
Însingurată, înfrigurată
Ferindu-se
Ascunzându-se. În individualitatea sa.

2?

Le-Le-Lerui

Mi-a spus cineva de pe meleaguri cu voci molcome cântate, că la ei după 25 de ani sunt considerați senili :))
După 2 X 25 cum s-or mai denumi?
Aș vrea să mai beau ceva, dar nu ca vaca singură pe tarla! Și nici în orice companie, ci într-una care să-mi dea fiori. Fiorii vânătorii. Puse pe tablă. Și pe mese.
Și să dansez. Să curgă apele pe mine și viața prin vine.
Da, am băut cola. Numai așa mai simt că trăiesc.

Vreau să simt că clocotesc. Nu-mi pasă de nimic.
Ce bine e să simți libertatea cu fiecare fibră!

Păcat că nu e reală! Te trezești după cel mult o oră. Da-ți rămâne gustul celuilalt în gură. Și-n ochi cămașa udă. Pielea albă și fină. Și ochii plini de străluciri în care-ți vezi scris cu stele numele.

Sunt leu, mai bine zis leoaică. Multă, muuultă lume nu mă cunoaște, chiar dacă ar crede că da. Ha. Ha.
De când mă știu mi-am prețuit libertatea. Acum din cauza circumstanțelor sunt pe cale să mi-o îngrădesc.
Mă voi adânci în trecerea către dincolo și voi fi dusă către fund.

Până atunci însă, let's dance!!!!!!!
Daaaaaa, eu și cu cine mai vrea din virtualul pustiu, dar plin ...... de imaginație :)

THe Neuronul

Te-am văzut la colț de stradă
De la mine din ogradă.
Râdeai cu toți dințișorii
Răscolind pe rând fiorii.

Brunetei din verde crud, de care nu vreau s-aud.
Spânzurate-i în azur, pe care-o ții în huzur.
Sărmănicei de la țară, care fuse o comoară.
Cleopatrei de tudei, ce visează tinerei =))))))

Bueiiiii, buei, buei, măi ardei, măi ardei,
Nu mai juca tontoroiul
Pe-al meu unic Neuronul!

Pentru caii de la Letea

http://agarttha.wordpress.com/2011/05/21/padurea-letea/#comment-1483

În sfârșit, oameni care fac cu adevărat ceva!!!! Dacă știam, mă duceam și eu ..... dacă aveam loc în vreo mașină.

Nu-mi vine să cred că există oameni care fac ceva concret, oameni care sunt cu adevărat oameni.
Mult curaj!!! Nu pentru a le da o palmă autorităților și tuturor care se plimbă numai cu o pancardă în mână, ci pentru că pot privi căluții în ochi, în timp ce încearcă să le strecoare câteva picături de apă printre zăbrele.
Pentru că le pot privi coastele și boturile însângerate.
Oare cât o să mai fim suportați pe pământ?

Sunt moartă de răcită și fără un leu în buzunar, dar dacă aș avea o mașină, m-aș duce sau m-aș fi dus cu ceilalți, chiar dacă aș fi fost numai cu ochii-n lacrimi.

Eternitate

Cei blânzi și nevinovați întotdeauna vor fi călcați în picioare. Indiferent de societatea omenească de la ora respectivă.
Un mâtz blând, slab, portocaliu, care nu știa decât să miorlăie și să se frece de pantaloni sau să se intindă cu lăbuțele până la genunchii tăi, era mai înainte mort pe caldărâm. Cu frumoasa-i blăniță strânsă-n mici ghemotoace de noroi, de la ploi, sau târâitul mașinii, sau



D-zeu știe ce i s-a întâmplat!
Dar atât știu sigur: i s-a întâmplat că era prea blând. Săracul suflețel!

Și când te gândești căte milioane de milioane de suflețele, au pătimit de când a apărut viața pe pământ!

Mixt de chix

Nuuuuuapteaaaa muuuuuzeeeelor prin cimitirul Belluuuu. Ne strângem la o șuetă. Poate-mi găsesc fantoma mea dragă.
De-abia aștept!!!!!
S-alerg și s-o-mbrățișez :)))))) Aburul nopții să-mi alunece printre degete cu senzația atingerii grâului verde în bătaia molcomă a vântului călduț de vară.



Mmmmm, mi-a venit poftă de vară, și câmpuri întinse fragede, de păscut.
Că deh, se sare derect din iarnă-n vară.

Mdeh, plină de idei transpuse bine, pot să zic chiar transfigurate ..... or desfigurate?
Fantome, grâu, verde, LIBERTATEEEE

BuuuuHuHuHu

Coșmar în noapte, coșmar plin de șoapte, purtat de ape din iluzii deșarte,
Purtat departe, aproape, departe, aproape, depaarte-departe ....
Legănând somnul de moarte
Trezit de țipete,
Numai ca să se întoarcă,
Tot în moarte

Ție MAXIM Ă

Copiii din noi, piticii, de pe creierii :). Simțirea de bine cu futere de mume.
Cresc ferigile, vița de vie sălbatecă, dar cel mai iubind, Wisteria încolăcită pe inima mea, cu pielea cea goală lipită de lemnul rece, alb-pulsând de viață tânără nebună neliniștită.
Oare liniștea-i adusă de durerea de spate? Sau de inimă? De cea din ea. Un infarct? Ceva? Durere mută. Surdă. Uitată. Nu îngropată.
Trecută.

Lăcrămioare, inimioare împletite-n verde crud și lila de peruzea, lângă bum-bum, mititica mea. Că intră la apă sărmana! Se-mpuțină ca buruiana de pe tarla, cultivată cu uuuu? ce merge aicișa? Numai o peruzea.

Bucurie. Nemăsurată. Decât în fluturași. Mii. Strălucind ca licuricii sau zânele mititele cu voci subțirele, călare pe fiecare firișor de păr. Gâdilând buricul. Sfârcul și mustața.
Tremurând, cutremurând șunculițele și gropițele din obraji.
Ce mai, simt gustul bucuriei, dacă nu transpare!!!!!!
În tâmple și-n lumina ochilor clari cu mai puțină conjuctivită :D
Să faci un pipilică de bucurie, marca Lupinică!
Și un pic de nebunicăcă că râde singurică.

Momente. Când ascultând o melodie, transpunere a unor anumite sunete pe portativul coardelor vocale, simți că zbori cu adevărat și trăiești, chiar dacă efemer, la turaȚIE MAXIMĂ

Poienița cu zorele

Altfel, un cântecel să ascultăm și să ne bucurăm de viața pe pământ



Mă duc de la o vreme și pierd timpul, cică în favoarea mea, într-un loc unde sunt numai tinerei, începând cu frumoasa vârstă de 50 cinzeci de ani. Așa ca mine! Și terminând cu 8o și șeva .....
Dar, de fapt un DAR, nu mă regăsesc neam printre covârstnicii miei, covârșitori, la propriu. Pentru că mi se revarsă-n cap, pe laterale. Pentru că nu fac decât să se certe, să vorbească tare, să aibe pretenții, să mă ia la cuc dacă vreau să-i ajut ...... :D , la figurat nu vă impacientați, dacă mai sunteți de impacientat, sau desfigurat, cum doriți.
Că era o doamnă, cu părul vâlvoi, în sensul că lipit de cap de sleios, cu nește peri ridicați aleatoriu prin ”podoaba” capilară, care vocifera că era mutată de pe niște scaune unde nu avea locul. Și se uita siderată și cu gura mare după scaunul ei, pe pereți. Crezând c-o doare șalele ( vom vorbi imediat despre ) să se aplece, să se uite dupE numer, dau să i-l arăt eu, foarte binevoitoare.
Ca de obicei, mi-am luat-o-n freză!!! Ea ierea, pardon, dânsa ierea și ea cu facultate, știa să cetească singură, probabil că facultatea a învățat-o să cetească răstit.
Mai apoi am fost blagoslovită des, tip picătura chinezească, dar în surdină cu uitături piezișe, pe sub pleoape fluturânde, tremurând-suave, de pește mort.

În fața auditoriului printre care mă număr, se perindă domnițe un picuț mai tinerele, care sigur dânsele n-au facultate, pentru că ies, io, d-acolo cu ca pul plin de ”noi suntem unul” ”ei ne face să ne simțim extraordinar” ”vasele capilare merge pe roate” că rotițele dobândite în facultatea vâlvoitei s-au împotmolit undeva pe drumul de singurătate și-or rămas așa, nu știe pluralul sărăcuțele. Sau singularul. Saaaaau God knows, asta așaaaa să se vadă că știe io și iengleza. Cre(E)z! Și nu cercetez. Nici voi, că ie muza pi mini-n, secolul următor ... ;) garantez că nu mai ie mult

Mirosul e încântător, levănțică și mărgăritare, iar voința maximă, vor să cumpere ceva despre care nu știu nimic. Ce costă de la 50 de bulioane-n sus!
Marilena-Magdalena să trăiască!!!!
Ce-am io pieile lăsate, dar când plec după trei ore de-acolo, mă simt mireasă. Trena e lungă, slabă și zăludă, de 70 de anișori pe dinafară.
Dar nu-i nimic! Pe dinăuntru sunt șoim al patriei. Mai bine șoimăriță. Și la fel ca ea, simt că zbor. Prin ploaia rece, cu pletele-n vântul subțirel de primăvară. Deosebită.

Toamna primăverii toante

Am ieșit în noaptea rece cu ochii lipiți de somn. Rece și udă semănând cu toamna, primăvara asta mă face să mă simt împinsă dincolo de marginea lumii.



Nu așa arată primăvara mea dragă! Nu așa arată ploaia mea iubită! Nu așa arată un nou început de viață, cel puțin în mințile mele super odihnite!
Început de viață și pentru vrăbiuțe, dar din cauza vremii împuțite, terminat înainte de a fi sfârșit începutul.
Mai devreme am găsit un puiuț de vrabie mort și ud pe asfalt. Acum, în noaptea adâncă, trecută prin foc de fulgere și tunete demente, am mai găsit doi.
I-am luat în mână încercând să mai găsesc vreo urmă de suflare în corpurile lor mititele fără culoare. Dar nu mai era decât rigiditatea morții așternută-n colțurile galbene pal ale unei copilării nefericit terminată muuult prea devreme.
Se spune că viața nu e dreaptă, dar oare ce este dreptatea în lumea necuvântătoarelor?



După alți câțiva pași, pe trotuar, unul îngust pe care binențeles merg bipedele, era un puiuț strivit. Strivit cu ură, pentru că nu era strivit sub roată de mașină, era pur și simplu sărit pe el cu toată puterea și avântul pe care și le-a luat vreun nenorocit de om, dotat cu un creier care se presupune că gândește.

De mii de ori m-am întrebat de ce 99% la sută din omenire, preferă, ba nu, chiar simte plăcere să facă rău animalelor, păsărilor, copacilor, chiar propriilor semeni!!!!!
De ce?

Primăvară nenorocită.

Știri de noapte

Țin o dietă. Și o țin bine, nu fuge nicăieri. Mai scap câte-un bombonoi de țiocolată :D .... dOO, trei, 4, e, t, c.
În dietă, dacă-i frige cuiva buza să știe, se numește a caloriilor negative, imbogățite :D - asta-i îmbogățită de la mine, deci cum spuneam, în dietă trebe mâncat la ora 2ouăjdoi un fruct.
Un pomelo întreg se pune? Ca un singur fruct? :D Că ăsta nu fu amar, drept urmare merg un pic crăcănată pe moment.

Sper că știrile senzaționale de seară, au saturat pofta cititorilor de subecte interesante.