O--O

Ca să schimb miorlăiala. Deși trebea duminică :D
Fata mea cu ochelari :)) Cam fantom(n)atică, NU :P

În cădere liberă sau autobiografie, autoflagelare

Sunt inginer geolog. De profesie. Am absolvit Universitatea București, facultatea de Geologie-Geografie, promoția 1980-1985. Câteva sute de ani lumină de atunci.
Am intrat pe vremea lui Ceaușescu cu forțele proprii, un pic meditații și atât. Pun accent pe asta pentru că eram printre cei mai proști liceeni ca și chef de învățătură. Îmi plăceau geografia și desenul, la care luam note maxime. Mai îmi plăcea Literatura română, dar un profesor de tot rahatul, mă alunga pur și simplu dintre rândurile cărților. De școală, că altfel devoram to ce prindeam, în special SF-urile.
Și încă ceva. Fiind fiică de muncitori într-o clasă plină de progenituri de intelectuali, profesorii mă marginalizau și eram catalogată „atât a învățat acasă, de unde?„
Același lucru și pentru colegi. Am reușit să intru printre ei și să mă fac remarcată, devenind bufonul clasei și lăsându-mă călcată în picioare.
Când a venit vremea examenelor pentru facultate, au fost câțiva care au intrat. Și am primit telefoane de genul „Ce mai faci Bezuu?(Breazu numele de fată) - Păi ce să fac, plec în vacanță să-mi răcoresc creierii, că intrai la fac, printre ultimii, dar sunt acolo :D - Cuuuuuuuuuuummmmmmmmm, tuuuuuu ai intrat la facultate?!!!!!!!!!!!„

Am absolvit. O facultate pe care o recomand tuturor, e de excepție, ca și practici și tot, e altceva, special. Numai că nu știu cu ce se mai mănâncă.
Din Comănești, județul Bacău, de unde era bărbată-miu, am aterizat la Caracal, via București - Foraje de apă. Cum?
După patru ani de stat efectiv degeaba, dar DEGEABA, pentru că nu mă lăsau să fac nimic, 8 ore cu ochii pe pereți printre fumători înrăiți și bărbați care nu dădeau nici cât o ceapă degerată pe mine pentru că eram femeie. Ce să caute o femeie pe abataje? De ce ar fi în stare? Cine a angajat-o p-asta pe-aici? Aaaa e cu bărbat-su?! Atunci să îndure „doamna inginer„ indiferența noastră.

A murit bărbată-miu, după patru ani de fericire superlativă, condimentată cu șuturi în burtă când rămâneam gravidă. Și -atât, amănunte prea lehamite.
N-am putut sta acolo, oricum s-a întâmplat în martie 89, am plecat prin iunie, în decembrie veni revolutionul și toți tinerii geologi au fost puși pe liber. Nu eram principali, erau cei bătrâni, erau inginerii mineri în primul rând.

La București s-a zbătut maică-mea să mă aducă, cu mită cât carul(personal), dar cum nu erau locuri decât pentru bengoși și plini de bani sau tinerei trecuți de 55, fusăi aruncată la Caracal, unde se răsturnă carul cu proști și eu printre ei.
Acolo, o altă labă tristă, cu o pată a unuia căsătorit, pe mine. Ca să pună capăt, socru-său, mare general prin armate, a reușit să-l facă pe director să-mi zică nonșalant „ori Constanța ori șomaj„
Cum nu cunoșteam pe nimeni acolo și eram complet derutată de nesiguranța aruncării de colo-colo și de moartea celui care fusese totuși un punct de sprijin pentru mine, am zis nu Constanța.
Mă gândeam că fac o greșeală, dar eram tânără, credeam că mă descurc. Ce amarnic m-am înșelat!
Ar trebui să spun că sunt omul care nu mint și recunosc când greșesc, deci faptele sunt întocmai, nu folosesc frazele de genul toată lumea Ie di vină, numai eu nu.

Am încercat pe la Mina Petroșani ca topograf, muncitor, așa scrie în cartea de muncă, nu aveau posturi de inginer geolog pe atunci, dar puteam aștepta. N-am stat prea mult. Singurătate, oameni complet străini și nici acum nu înțeleg de ce toți bărbații se uitau la mine, ca la o bucată de carne numai bună de zdrențuit în colți plini de bale!
Am încercat în București. La un magazin Wella, unde se vindeau produse în dolari și aveau nevoie, ziceau ei, de un intelectual.
Două zile am stat. A 2-a zi a venit nevasta patronului. În prima zi, am ieșit lipsă 5 dolari. Și acum mă bușește râsul. Eu să pun mâna să fur?????!!!!!!! HA, nici să mor de foame! Sau ..... astăzi?! Hmmm?!
În prima zi n-am știut, dar în a 2-a, tot ce-mi intra, număram de față cu celelalte vânzătoare. Și a ieșit lipsă un pachet de Kent. Am chemat patronul și s-a uitat la mine pieziș, dar n-avea ce să-mi zică. Cert e că nevastă-sa îi împuia capul, din biroul alăturat fără să se ferească, cu glas ridicat special să aud - „ce-ți trebuia să angajezi o fâță de-asta intelectuală? cu fustă scurtă și cu ifose să numere pachetele de țigări„ fustă scurtă care mi-a fost impusă de el, patronel.
Nu mai m-au prins nici pe-acolo.

Apoi am încăput pe mâna unuia de nu mă lăsa să mă angajez. 10 ani au trecut așa. Nu mă lăsa să respir cu gelozia, nu mă lăsa să plec. A încercat să se sinucidă. Am scăpat că i-am tot strecurat că nu-l iubesc, să-și găsească pe altcineva. În cele din urmă l-am aruncat alteia și-am reușit să mă desprind, cu toate că mai încercasem un an. În care am fost agent imobiliar, desigur stând la mama acasă. Trebuia să mint de înghețam apele și în timp ajunsesem să mă urăsc, până n-am mai rezistat. Exact când omul a ajuns în spital, în cămașa de forță, tranchilizat mort și cu mamă-sa bătând disperată la ușa mea.
Am clacat și m-am întors. M-a înspăimântat cumplit să fiu eu cauza morții unui alt semen.

Am fugit mai târziu in Anglia. Măritată cu unul de m-a primit cu fasole, la conserve, fără carne că era prea scumpă. Cu purici pe post de spray, căcat și pișat pe pardoseala din lemn, lângă căminul aprins, să nu se îmbolnăvească cei 7 ogari afgani ținuți în bucătărie.
Măritată din disperare aici, în România pentru că ambasada Marii Britanii n-a vrut sub nici-o formă să-mi dea viză de vizitare. Prea săracă, ăla prea sărac, eu nici habar n-aveam de magnitudinea dezastrului.

În sfârșit complet singură. Un alt benevoitor de care nu mai pomenesc, m-a introdus în lumea masajului, sportiv, de întreținere. Acum vreo 12 ani. M-am rugat de el cam vreun an de zile, în care n-aveam niciun ban, ce mai primeam doi lei din Anglia. Nu puteam să-mi plătesc cursul.
Cu chiu cu vai m-a ajutat, nu spun în ce condiții. O întreagă altă poveste de rahat.
Am reușit să termin cursul de trei luni și apoi ....... Găsește clienți, dacă poți.
Anunțuri în ziare, la care primeam telefoane, pe care le mai primesc și astăzi, de genul „dacă mă lași să-ți dau limbi în pizdă, te las să te piși în gura mea„
Mie!!!!!!!! Mie să mi se spună așa ceva, de DOISPREZECE amari de ani de zile!!!!!! Am încercat în dreapta și-n stânga, să găsesc ceva unde respectul față de aproape e ceva normal. Unde să nu-mi fie frică să încerc să deschid gura, nu cumva să mi se ceară altceva.
Am reușit totuși să găsesc câțiva oameni-oameni, cu care-mi târâi viața de ani de zile și alții care apar și dispar precum comeatele.
Mi-am distrus încheieturile și-s disperată că nu mai mă duc efectiv, spatele și mijlocul, pentru că muncesc de-mi sar capacele. Sunt o perfecționistă și-mi place lucrul bine făcut și omul să plece mulțumit din mâinile mele.

Dar, în atâția ani de dezumanizare, în atâția ani de călcat în picioare, chiar și de oameni care s-au dat prietenii mei, în atâția ani în care n-am avut nici cel mai mic ajutor, un sprijin cât de cât, un șut în cur, o pilă, o relație, combinate toate cu vârsta, nu mai sunt o păsări căcare cântă triluliru cocondrilu, voința mi s-a tocit, încrederea în mine și-n cei din jur a zburat.
Pentru mine, nu mai există oameni buni. Atenția este de genul, încep o frază și mă trezesc că fac cu totul altceva. Sunt la pământ și sunt conștientă că am o parte din vină.
Așa cum și restul ar trebui să fie conștienți că un om aflat în situația aceasta are nevoie de ajutor. Și nu mă refer la bani sau vorbe bune.
Mă refer la o atelă zdravănă. Pe care n-am avut-o niciodată. Nimeni nu se poate descurca chiar singur. Poate dacă aș fi fost măcar tânără, sau mai. Să am încredere în fotografia mea. Dar când mă uit la celelalte cât de clare sunt, în condiții de lumină mică, de unde fraților 10 milioane pentru un curs de photoshop sau alte zeci de milioane pentru aparatură? De unde mașină să ies să fac ceva special, să fiu recunoscută? Să oprești din 5 în 5 minute sau când ți se scoală că e vreun peisaj deosebit? De unde studio sau aparatură pentru studio? De unde piluța care să mă bage la vârstele mele la înaintare? Când clar asta se face pe alte considerente, unul fiind de fofo, fragedă fofo. Dacă nu ieeeee ...... altele.
Și cei care sar de cur în sus că nu, marș d-acilea, că nu vorbiți cu copii. Chiar și bărbații se lasă futuți în cur sau în gură. Nu la propriu desigur, dar tot curve se numesc ..... sau lași.
Eu n-am putut.

Iubesc arta, iubesc respectul și aș iubi și oamenii care mi-l merită, dacă ar exista.
Nu mai mă învinovățiți degeaba.
Omul este creatura tuturor întâmplărilor din viața lui, a oamenilor care-l înconjoară, cât și a propriei sale minți binențeles.
Nu am puterea, nu mai am .....

Există cineva care poate, care are puterea? Dezinteresat.
Ha!
Mă vrea cineva de nevastă? Să mă țină acasă că deh, sunt o artistă și unei artiste îi trebuie timp ca să compună ceva. De dat lumea pe spate. Aici fără pic de sarcasm.
Cine are încredere în mine? Mă cunoaște cineva?

Nu sunt decât un om singur și disperat, care încearcă să respire.
De fapt o femeie, cu aceleași nevoi ca și ale tuturor celorlalte, dar cu foarte puțin noroc.
Fără fraze gen „norocul ți-l faci singur„ vă rog.

Ok, m-am dezbrăcat la curul gol. Să vedeți forfota ce urmează, cei doi care binențeles îmi călcați pragul.
Nu-mi este rușine de ce am scris, așa cum nu-mi este că am scris lucruri intime. Sunt de părere că atunci când vrei cu adevărat să cunoști un om, misterul, minciunile, tăcerile, intimitatea, n-au ce căuta.

Comunicarea este esențială pentru înțelegere.
Pentru cei interesați, cu un dram de inteligență.

Ăhăhă ......

Adieri și plete, clape de pian, în van

Ați văzut gângăniile alea crăcănate, subțiri și delicate, împrăștiate ca niște păianjeni pe luciul apei? Nu-mi par Moise, ci dimpotrivă.
Merg pe suprafață, dar dacă te uiți în urmă, nu rămâne nimic. Una dintre ele sunt eu.
Câte lucruri minunate, întâmplări, povești de dragoste, fotografii și filme, poezii, sunt pe pământ!!!!
Iar eu nu le-am atins nici cu adierea trecerii mele prin viață.

Noapte și zi și zi și noapte

De la un timp nu mai am chef de nimic. Și mi-e teamă! Că asta e, nu mai simt nimic, sunt ca o vază goală și ciobită.
Nu mai pot să văd frumosul și mă întreb dacă eu sunt de vină sau chiar nu mai este!
Oare cum trece timpul în gol? Ce se mai poate schimba, ca să-ți dai seama că nu mai e azi, ci mâine?
Dar oare mai are importanță?

Dezechilibrări ..... de viața, viață pe o sârmă ..... fină, cât o râmă, rimă

Mă gândesc așa: de ce fiecare lucru bun are și părțile lui rele? Pentru că trebuie să existe un echilibru?!
Sau invers.
Netul. Inter netul. Interacțiune. Ce poate fi bună nu? Sau sigur e bună?
Dar când îți provoacă durere? Când cineva te împroașcă cu noroi, același cineva care până mai ieri făcea parte din viața ta. Care acum crede că ești nimic, un nimic bun de aruncat la gunoi.
Care știe ce înseamnă durerea. Și mai știe că DUrerea DUrează ani, atunci când există trăinicie în idei și comportament. Nu contează persoana sau natura sentimentelor. Este general valabil. Și pentru un fotograf.

Am văzut azi un om cumpărând un sicriu și tot ce era nevoie pentru înmormântare, altui om, complet străin.
Când a fost întrebat de ce, a răspuns simplu „pentru că mi-ar plăcea să facă și pentru mine altcineva așa„

Oare de ce facem altor oameni, lucruri care nu ne-ar plăcea să ne fie făcute nouă?

Ofofmăimăi generalizat imortalizat

Am preluat și eu de pe net, ultima strofă a ultimei poezii, se zice, a lui Păunescu trimisă către un amic din diaspora. Pentru că place de mor.

„ Nu-mi stă în caracter dar mă doboară
Limbaju-ascuns al poeziei mele
Băga-mi-aș p----a să îmi bag de țară
Cu oameni falși și plină de lichele „

Că tot mă acuza cineva că vorbesc în general :D
Hai, o gură de Evian să înghițim. La semnal!

Adâncituri de toamnă

Mereu îți faci prieteni noi și nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleași persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viața noastră. Și cum ele fac parte din viața noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu ești așa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noțiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viața.
Și nimeni nu știe cum trebuie să-și trăiască propria-i viață.

Paulo Coehlo

Cerul plânge, cerul râde

I cried for you .....
That beuty need only be a whisper
This life was not for you
This life is not for me too

Vivere

Am poftă de carne! Nu din cea de ani buni pe pământ. Nu vreau să-mi rămână placa-n ea.
Am poftă de viață!
Simt nevoia să simt că trăiesc. Un pic. Măcar.
Al dracu timpul ăsta cum se duce-n zbor, ca puful de la păpădie.
Tare mi-ar plăcea să pot muri frumos și cu zâmbetul pe buze. Să nu-mi fie frică. Să dispar ușor pe acorduri de chitară.

Neînțelesuri

Clipu-i sub orice critică, ascultați muzica numai și acordurile chitarei, viorii sau ce naiba e! Nu pun de pe tril că le fac terci ăia



Sunt pe lume genii și oameni talentați. Când îi ascult sau le văd operele de artă, simt cum mi se-noadă stomacul în bărbie.
Dintre ei face parte și Mirabela. Dauer. A fost blagoslovită de D-zeu cu un timbru vocal ieșit din comun. Cu aceeași putere ieșită din comun de a intra în sufletele oamenilor.
Eu le numesc ambroziile zeilor.



Sunt oameni ca și mine. Oare de ce rămânem așa de impresionați de o anumită voce cântată, de anume sunete de chitară electrică sau de niște acuarele puse cu mare artă pe o pânză? Oare de ce vibrăm atât de tare de-mi simt picioarele gelatină în fața frumosului, dar când suntem căutați sau nu, în adâncul sufletelor, majoritatea suntem găunoși, stricați, viermănoși?
De ce numai pe patul de moarte ne vedem mai frumoși și judecăm cu înțelegere și pe cel mai mare dușman?

Viva la revolușân

Trebuie s-o spun. Mă enervează fantastic împrăștierea asta pe 70 de milioane de căcaturi de feisbuci, tiutăr, și alte porcărele.
Și din punctul meu de vedere asta înseamnă și știu c-o să-mi pun o grămadă în cap, doo punte: denotă tipul de om care ești. Te-mprăștii în 4 zări? Aia ți-e consistența, străvezie, de nimic.
În metrou tudei, un prichindel de fo 2 zeci de anișori își punea nonșalant întrebarea ”cum se poate să n-aibe lumea feisbuc?”
Ce pula mea e feisbucul nene? Un alt fel de a pune laba pe cât mai multe pizde? Că invers nu văd acțiunea.
Îți faci noi prieteni? Care să-ți dea la gioale când li se scoală lor că te-ai învechit? Stai să mă tăvălesc pe jos, cu crăcuții ăștia grăsuți în sus de râs. O rețea de socializare, din care se mai pescuiește ceva freș de futut, proști care să-ți admire capodoperele de artă, sau alți proști de pe urma cărora să poți trage câteva folosele, fie el și cel mai mic nimic, numai să-ți gâdile orgoliul, cel sub formă de oușoare, la care dacă adaugi mult păr, negru și lung, poate deveni nu, o operă de artă, numai bună de preaslăvit.
Îmi face atâta greață amarul ăsta, tonele acestea de apă de mare de falsitate, că pur și simplu nu-mi pasă de reacții.
Sunt SĂTULĂ până-n gât de oameni de nimic și ca atare, de câte ori mi se va da ocazia sau nu, o să le-o trag la gioale, scurt la obect și cu multe zoaie de la toți scuipații pe care-i pot arunca pe minut.

O țară de oameni de nimic, o lume întreagă de oameni de nimic, în care simt că mă sufoc. Sunt inchisă într-un balon transparent și moale ca rahatul, mai mic în diametru decât înălțimea mea, din care nu pot să ies neam.
Și nu, nu pentru că eu nu sunt în stare, ci pentru că rahatul din jur nu-mi permite. Poate e mai bine, înăuntru barem e aer curat.
Nu mai țin minte de când n-am mai văzut prefăcătorie. Nu mai țin minte de când n-am mai văzut bunătate pe stradă.
Exemplu



Ies cu Lupin la plimbare. În spatele blocului meu sunt case și mă topesc de drag să mă plimb prin toamna asta îngrozitor de galben-roșă, printre pământuri, și copaci, și lemn de gard sau frunze uscate, care ce-i drept sunt puține. Restul sunt încă vii, pe jos, dar colorate.



Nu-mi aduc aminte o toamnă mai frumoasă ca asta în București. Mă simt atât de bine cu ea, cu natura din bucata asta de vreme, că mă tot aștept la ceva rău, la un cutremur, sau f-un prieten binevoitor să-mi arunce câteva vorbe otrăvite cu praștia să-mi strice cheful.
Și cum mă plimbam eu așa agale cu soarele-n creștetul capului bătându-mă ușor și constant, aud un câine lătrând, de la f-o sută de metri. Nu-l vedeam, îl auzeam doar și mă întrebam cum de ne văzuse!
Și latră și latră și latră. Nu-l prea luam în seamă, dar devenise un poco enervant, așa ca un țânțar de te bâzâie la ureche și nu reușești să-l pocnești dându-ți palme disperat peste ea.
Ajung aproape în dreptul curții respective și văd o gaură în gard ”aha, deci p-acolo ne văzuși dementule”
Nici nu termin de vorbit cu Marlena, că iese unul cu ochelari la fo 60, din curtea cu pricina și mă întreabă dacă nu mă doare capul!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Marlena 1 rămâne interzisă și zice ”Ha???!!!!!”
Ochelaristul cu venin cu stropi - ”Păi nu te deranjează așa lătratul?”
Păi da, nu mă deranjează latratul câinelui lui, din curtea lui, pe mine, care treceam o stradă publică, în drum spre casă?!
Întrebare pusă răstit și cu clăbuci inervoasse la gură.
Deci s-o luăm metodic. Trebuia să alerg nene, să nu-i deranjez câinele, care-l deranja pe el, la el în curte, io fiind pe domeniul public, pe care alte zeci de oameni trec zilnic.
Ca atare au mai intrat în discuție și niște morți, rude cu a dânsului mamă, că patru eram prea puțini.

Căcam așa merg lucrurile la noi în țară, în direcția potrivită, cu susu-n jos. Normalul s-o dus în pizda măsii . Și anormalul e la rang de conducător de clasă.
Fiind normal într-o țară de anormali, NORMAL că tu faci discordanță cu restul și ești marginalizat.
Și totuși. REFUZ cu obstinență să devin căcat. Mai bine spurcată la gură și urâtă de populeișân, dar împăcată cu mine însămi.
Vorba aia, când ajungi să te iubești pe tine, începi să simți că trăiești.

Jan Saudek, domnul ceh

Expoziție Jan Saudek la Teatrul național de operetă. Superb spațiu, superbe fotografii.
Mă uitam flămândă și mi se făcea rușine. De pocnitorile mele de fotografii, de pocnitorile altora.



Atâtea șuturi în poponeț, scuipături, atâtea zgârieturi pe ochi, când în fond suntem egali cu zero puși lângă adevărații fotografi de artă.
De multă vreme nu-mi mai pare nicio fotografie de-a mea demnă de pus pe blog, acum mi s-a tăiat cheful definitiv.



Băgăm frunze, galbene, câte-un deal pe unde mai fuserăm cu gagela, mai un gândăcel sau o pizdică tânără, gata să se sacrifice pe altarul bărbătismului de artă și gata, noi facem fotografie.
Dar nu așa! Ne duelăm, ne buzdugănim în cuvinte, ni se-nfoaie creasta și triplează oole lui Năstase.
Și vine Saudek și mai rămân cojile cu mucii de albuș întinși prin ele.



Suntem patetici, oricâte studiouaie și aparate bengoase, sau mașini avem să ne plimbăm prin țară.
Dacă nu e acea scânteie de geniu, eu cel puțin nu văd decât tern, plictisitor. Am mii de fotografii în foldere, niciuna nu e de luat în seamă.
Uitasem că don fotografu anunțase pe site și m-am dus ca boul, fără să știu la cine. Urmăream foto după foto cu ochii cât cepele și nu mă plictiseam, lucru ce mi s-a întâmplat regulat în ultima vreme de câte ori am ajuns pe la câte-o expoziție.
Asta cu plictisul desigur.
Sunt invidioasă și tristă, deși a fost o seară minunată. Cu o trupă de viori pe aripioare de îngerași, din aluat fraged de Praga, cu trăsături delicate aduse din condei de pensule de-un milimetru.

Ițe fără gărgărițe

Merg pe un drum. De fapt pe lângă, chiar departe bine. Pe drumul pe care ar trebui să merg eu, merge viața.
Și merg oameni. Mulți oameni. Cărora le pasă. De alții. De unii. Unii de alții. Fire invizibile împânzesc cărarea. Dar n-ajunge niciunul până la mine.
Și totuși, dacă este invizibil poate nu-l văd eu.

Bășinela

Deschideți și reascultați. Eu m-am dixtrat cum m-am mai dixtrat și altădat. Ingioi!



Manamana paptibidibi, manamana, paptibida,
Asta-i bășinica mea!

Susan cu miere

Am fost dusă prin-prejur cu treburi și la întoarcere am luat-o prin parc, parcul meu drag, fostul sălbatic Cocioc.
O vreme SU PER BĂ! Nu bătea nicio picătură de vânt și destul de cald încât să umbli descheiat la geacă. Am intrat pe aleea de lângă fostul Libertății, uite-așa n-am chef să le zic pe numele actuale.
Bloc construit în parc, cu badingardul aferent, că deh, cine putea cumpăra în locul acela bengos, decât unii care-și permit să creeze locuri de muncă, nu? Și noi îi mai și bălăcărim!!!! Ntz, ntz, ntz.
După bloc, mai adânc în parc o vilă, de care am mai zis și alte dățuri, nu mai zic altceva nimic, numai să aduc aminte.
Buuuun, după porția de rictusuri de prin colțurile gurii, mai mă așteptam la noutăți la fel de picante, nu? Că trebuia condimentat felul întîi.
Și surpriză! Am rămas cu gura căscată și crăcănată! Toată valea aceea enormă pe care cobori spre lac, dar toată, nu știu ce i-au făcut, cred că întâi au arat-o, că nu era strop de buruiană sau hârtii, mizerii și lină de nu simțeai gogoloi în călcâi.
Apoi au aruncat tone de sămânță de iarbă. Nu demult, pentru că firul fraged era crescut numai vreo 7-8 cm. Milioane de firicele zvelte verde crud și pline de picături de rouă stăteau mutește de vorbă la o șuetă.
În jur de ora trei, super soarele era super fantastic peste întinderea aceea de super verde din super parcul meu.
O priveliște inedită și cred că unică în București, mai ales la timpul acesta. Copăcei cu crengi lungi și coroane până-n pământ își luau porția de baie solară, iar mie-mi venea apa-n gură. Pur și simplu pofteam la o rumegătură proaspătă de ierbșoară fragedă și veeeerde, de-un verde de ți se îngreuiau ochii de mult și mintea ți-o lua razna în zbor de plăcere.
Iar eu, fără aparat la mine, făceam spume. Când găsesc ceva pe placul meu de fotografiat în orașu-mi devenit străin, parcă-mi ia cineva papa din față. Vreau să cuprind cu tot corpul, să-mi umplu gura până la refuz și să-mi pun și-n spinare. Și toate iute, să nu le pierd, să nu le fure cineva, să nu dispară.
Văd și-acuma soarele prin picăturile de apă. Prin verdele firelor de iarbă de parcă-și aprinseseră fiecare veioza din dotare, proprietate personală, cu aceeași tentă portocalie de leneveală, de vals pe deasupra lor, să le atingi numai vărfurile să te gâdile-n tălpi, să ți se ridice perișorul pe burtică.
Mi-e poftă iar de valea verde din orașul auriu.
Mi-e poftă să văd barca-n care bărbatul rotofei între două vârste, dă la vâsle pe rând și ușor să nu deranjeze toamna dintre ape. Lentilele ochelarilor lui mă săgeată și mă minunez de cât de bogată este doamna toamna dintre ape, de peste ele, din văzduh. Diamante unde vezi cu ochii. O doamnă ce știe să se-mbrace. Or fi și cristale Swarovski printre ele?
Ha, iote și la fătuca asta, nu prea știe să se-mbrace. Cizme maro deschis, geantă albă și geacă neagră din piele moale. Pare de bună calitate, dar cine știe, ar face notă discordantă cu restul! Dar poate nu-și permite săraca! Nu e singură, băiatul o ține protector de după umeri.
Altă pereche trece pe lână mine peste podețul cârlionțat. Parcă toată lumea plutește în povestea asta de basm, în care mâinile și nasul mi-au înghețat, dar căldura ce-mi încălzește corpul prin geaca de piele neagră, mă face să-mi ies din șoșoni, să înmuguresc, să-mi iasă frunze pe sub urechi și spiriduși îmbârligați în portative muzicale, prin coardele vocale.
Mi-e poftă de viață. Vreau să trăiesc până la o sută de ani, fără Alzheimer și pe picioarele mele. Ba nu, vreau să fiu tânără la o sută și să îmbătrânesc la șase.
Pe deasupra mea, se-nvârt în cerc pescărușii mititei, cei de par niște lăstuni albi mai mari. Îi urmăresc cu ochii plini de mirare. Sunt chiar deasupra mea desenându-mi coroane, sper că nu de spini. Hmmmm, dacă-l trece pe vreunul durerea de burtă chiar acuma?
Îmi cântă și pleacă mai departe, către cerurile albastre despicate de volburile albe ale avioanelor cu reacție.
Mă urnesc cu greu din punctul de observație, dar numai pentru că soarele a fugit. A rămas numai pe partea cealaltă, nu pe cea care mă duce spre casă.
Ce să fac? Mai vreau să mă mângâie cu mâinile lui mari și frumoase, cu brațele puternice bărbătești să mă înconjoare. Nu-i nimic. O să fac un ocol, dau o raită prin tot parcul. Jumătatea de oră de sănătate, o transform în două. Ore.
”Interzis. Proprietate privată” uuuuups, în mijlocul parcului, lângă orășel. Mda. Plus vreo două cotețe cu tot cu terenul aferent spațios, pentru un chow-chow și-un ciobănesc mioritic.
Terenuri de tenis, terenuri amenajate pentru copii, terenuri amenajate pentru copiii ăi mai mari, de se joacă cu dânsa în țărână într-o mână și cu cealaltă țin halba de bere de toartă. Jeep-uri parcate înlănțuite cu fustițe scurte pline și silicoane zburătoare, o nouă specie pe cale de apariție. Early twentyone century.

O lume pestriță, adusă pentru câteva momente, la același numitor comun, de mama noastră, a tuturor, natura, în zilele dumneaei bune.
În care trage-un pui de somn c-o mână sub cap, pe-un braț de fotoliu uriaș, pe care stă D-zeu, crăcănat cu capul pe spate și gura deschisă, citind o carte.

Macerat de frunze. Pe oki, buric, pe sfârcurile de care nu întreabă nimeni

Watch it!(post la macerat de 3 zile)


Azi dimineață mi-am vizitat prima mea brumă. Am încercat s-o râcâi, dar era beton, iar mirosul toamnei învăța limbi străine. La 5 am, limba iernii.
Frunzele galbene uscate sau mărunțite de apă și vânt, mă învâluiau, mă încercuiau în noapte, pătrunzându-le izul până-n străfundurile adânci, abisale ale sufletului.
Trăgeam aerul cu poftă în plămâni, să mi-i umplu până la refuz. Aș fi vrut să fac și provizii, sau să mai am plămâni de rezervă.
Mă înebunește mirosul cohortei de frunze moarte în care mă afund ca-ntr-un covor de lână lucrat de mână . Un miros de pământ, proaspăt. De viață și început, nu sfârșit. De curat. De frecat pielea și sufletul cu peria de sârmă. Și ieșit bebeluș, nu carne vie sau babă bășinoasă.
Mirosurile sunt ca și o adrenalină orgasmică de minut. Binențeles cele plăcute fiecăruia. Simți că poți sparge avioane pe momentul heroinic. Că poți zbura și fute-n gură orice rahat cu oki de se-mpiedică de tine. De fapt dispare.
Te simți așa de pur, că nu te mai ajunge nimic, că fugi cu mai mult decât viteza luminii.
Nu știu de ce-mi pare că n-a fost nicicând mai frumoasă toamna în orașul meu, ca acum. Sau poate n-am văzut-o eu, nu și-a făcut drum pe căile mele olfactive, vizuale, lactee.
Mă îmbăt cu miros de frunze moarte!!!!!! Și mă simt perfect. Nu efecte secundare de tip vomă.
Dar mă omoară mirosul semenilor mei vii, ce să mai zic de cei plecați în neființă?
Oare frunzelor le place mirosul lor în putrefacție? Dar al nostru? Vii sau morți?
Întrebări sexi. Inexistențiale. Moarte. Sau venite de undeva, uitate. Cântecul de lebădă?!!!