luni, noiembrie 01, 2010

Susan cu miere



Am fost dusă prin-prejur cu treburi și la întoarcere am luat-o prin parc, parcul meu drag, fostul sălbatic Cocioc.
O vreme SU PER BĂ! Nu bătea nicio picătură de vânt și destul de cald încât să umbli descheiat la geacă. Am intrat pe aleea de lângă fostul Libertății, uite-așa n-am chef să le zic pe numele actuale.
Bloc construit în parc, cu badingardul aferent, că deh, cine putea cumpăra în locul acela bengos, decât unii care-și permit să creeze locuri de muncă, nu? Și noi îi mai și bălăcărim!!!! Ntz, ntz, ntz.
După bloc, mai adânc în parc o vilă, de care am mai zis și alte dățuri, nu mai zic altceva nimic, numai să aduc aminte.
Buuuun, după porția de rictusuri de prin colțurile gurii, mai mă așteptam la noutăți la fel de picante, nu? Că trebuia condimentat felul întîi.
Și surpriză! Am rămas cu gura căscată și crăcănată! Toată valea aceea enormă pe care cobori spre lac, dar toată, nu știu ce i-au făcut, cred că întâi au arat-o, că nu era strop de buruiană sau hârtii, mizerii și lină de nu simțeai gogoloi în călcâi.
Apoi au aruncat tone de sămânță de iarbă. Nu demult, pentru că firul fraged era crescut numai vreo 7-8 cm. Milioane de firicele zvelte verde crud și pline de picături de rouă stăteau mutește de vorbă la o șuetă.
În jur de ora trei, super soarele era super fantastic peste întinderea aceea de super verde din super parcul meu.
O priveliște inedită și cred că unică în București, mai ales la timpul acesta. Copăcei cu crengi lungi și coroane până-n pământ își luau porția de baie solară, iar mie-mi venea apa-n gură. Pur și simplu pofteam la o rumegătură proaspătă de ierbșoară fragedă și veeeerde, de-un verde de ți se îngreuiau ochii de mult și mintea ți-o lua razna în zbor de plăcere.
Iar eu, fără aparat la mine, făceam spume. Când găsesc ceva pe placul meu de fotografiat în orașu-mi devenit străin, parcă-mi ia cineva papa din față. Vreau să cuprind cu tot corpul, să-mi umplu gura până la refuz și să-mi pun și-n spinare. Și toate iute, să nu le pierd, să nu le fure cineva, să nu dispară.
Văd și-acuma soarele prin picăturile de apă. Prin verdele firelor de iarbă de parcă-și aprinseseră fiecare veioza din dotare, proprietate personală, cu aceeași tentă portocalie de leneveală, de vals pe deasupra lor, să le atingi numai vărfurile să te gâdile-n tălpi, să ți se ridice perișorul pe burtică.
Mi-e poftă iar de valea verde din orașul auriu.
Mi-e poftă să văd barca-n care bărbatul rotofei între două vârste, dă la vâsle pe rând și ușor să nu deranjeze toamna dintre ape. Lentilele ochelarilor lui mă săgeată și mă minunez de cât de bogată este doamna toamna dintre ape, de peste ele, din văzduh. Diamante unde vezi cu ochii. O doamnă ce știe să se-mbrace. Or fi și cristale Swarovski printre ele?
Ha, iote și la fătuca asta, nu prea știe să se-mbrace. Cizme maro deschis, geantă albă și geacă neagră din piele moale. Pare de bună calitate, dar cine știe, ar face notă discordantă cu restul! Dar poate nu-și permite săraca! Nu e singură, băiatul o ține protector de după umeri.
Altă pereche trece pe lână mine peste podețul cârlionțat. Parcă toată lumea plutește în povestea asta de basm, în care mâinile și nasul mi-au înghețat, dar căldura ce-mi încălzește corpul prin geaca de piele neagră, mă face să-mi ies din șoșoni, să înmuguresc, să-mi iasă frunze pe sub urechi și spiriduși îmbârligați în portative muzicale, prin coardele vocale.
Mi-e poftă de viață. Vreau să trăiesc până la o sută de ani, fără Alzheimer și pe picioarele mele. Ba nu, vreau să fiu tânără la o sută și să îmbătrânesc la șase.
Pe deasupra mea, se-nvârt în cerc pescărușii mititei, cei de par niște lăstuni albi mai mari. Îi urmăresc cu ochii plini de mirare. Sunt chiar deasupra mea desenându-mi coroane, sper că nu de spini. Hmmmm, dacă-l trece pe vreunul durerea de burtă chiar acuma?
Îmi cântă și pleacă mai departe, către cerurile albastre despicate de volburile albe ale avioanelor cu reacție.
Mă urnesc cu greu din punctul de observație, dar numai pentru că soarele a fugit. A rămas numai pe partea cealaltă, nu pe cea care mă duce spre casă.
Ce să fac? Mai vreau să mă mângâie cu mâinile lui mari și frumoase, cu brațele puternice bărbătești să mă înconjoare. Nu-i nimic. O să fac un ocol, dau o raită prin tot parcul. Jumătatea de oră de sănătate, o transform în două. Ore.
”Interzis. Proprietate privată” uuuuups, în mijlocul parcului, lângă orășel. Mda. Plus vreo două cotețe cu tot cu terenul aferent spațios, pentru un chow-chow și-un ciobănesc mioritic.
Terenuri de tenis, terenuri amenajate pentru copii, terenuri amenajate pentru copiii ăi mai mari, de se joacă cu dânsa în țărână într-o mână și cu cealaltă țin halba de bere de toartă. Jeep-uri parcate înlănțuite cu fustițe scurte pline și silicoane zburătoare, o nouă specie pe cale de apariție. Early twentyone century.

O lume pestriță, adusă pentru câteva momente, la același numitor comun, de mama noastră, a tuturor, natura, în zilele dumneaei bune.
În care trage-un pui de somn c-o mână sub cap, pe-un braț de fotoliu uriaș, pe care stă D-zeu, crăcănat cu capul pe spate și gura deschisă, citind o carte.

IMGP0243

8 comentarii:

Mirela spunea...

Auzi, tu sigur nu ai visat? Că prea pare verde prăzuliu în oraşul auriu şi imaginea şi povestea! Frumoasă fotă! Dar frumoasă rău. Şi aproape că am fost cu tine pe acolo că parcă îmi dădu şi mie un pui de mugur pe lângă spiriduş, când am cetit ce ai scris pe ici :P

ogarafgan spunea...

Hihihi, mă făcuși să behăi la un laptop măi Mirelușa măi! :))
Mulțumesc! Mă bucur că te-am băgat si pi matali în O A LĂ :D

Monique spunea...

da, de acord cu Mirela!

ogarafgan spunea...

Mulțumesc Monique! :)

Cozmin Fruja spunea...

biii da ce poza facui.....misto verde ;)

ogarafgan spunea...

Mulțam, mulțam :)

catalin fudulu spunea...

Doamnă, imi place fotografia...
Măţăraia de cuvinte...îmi aduce aminte de un labirint...; cred că aţi fost prima care s-a rătăcit în el...

ogarafgan spunea...

În rătăceală de-asta să mă tot pierd :)
Mulțumesc!