Jan Saudek, domnul ceh

Expoziție Jan Saudek la Teatrul național de operetă. Superb spațiu, superbe fotografii.
Mă uitam flămândă și mi se făcea rușine. De pocnitorile mele de fotografii, de pocnitorile altora.



Atâtea șuturi în poponeț, scuipături, atâtea zgârieturi pe ochi, când în fond suntem egali cu zero puși lângă adevărații fotografi de artă.
De multă vreme nu-mi mai pare nicio fotografie de-a mea demnă de pus pe blog, acum mi s-a tăiat cheful definitiv.



Băgăm frunze, galbene, câte-un deal pe unde mai fuserăm cu gagela, mai un gândăcel sau o pizdică tânără, gata să se sacrifice pe altarul bărbătismului de artă și gata, noi facem fotografie.
Dar nu așa! Ne duelăm, ne buzdugănim în cuvinte, ni se-nfoaie creasta și triplează oole lui Năstase.
Și vine Saudek și mai rămân cojile cu mucii de albuș întinși prin ele.



Suntem patetici, oricâte studiouaie și aparate bengoase, sau mașini avem să ne plimbăm prin țară.
Dacă nu e acea scânteie de geniu, eu cel puțin nu văd decât tern, plictisitor. Am mii de fotografii în foldere, niciuna nu e de luat în seamă.
Uitasem că don fotografu anunțase pe site și m-am dus ca boul, fără să știu la cine. Urmăream foto după foto cu ochii cât cepele și nu mă plictiseam, lucru ce mi s-a întâmplat regulat în ultima vreme de câte ori am ajuns pe la câte-o expoziție.
Asta cu plictisul desigur.
Sunt invidioasă și tristă, deși a fost o seară minunată. Cu o trupă de viori pe aripioare de îngerași, din aluat fraged de Praga, cu trăsături delicate aduse din condei de pensule de-un milimetru.