În cădere liberă sau autobiografie, autoflagelare

Sunt inginer geolog. De profesie. Am absolvit Universitatea București, facultatea de Geologie-Geografie, promoția 1980-1985. Câteva sute de ani lumină de atunci.
Am intrat pe vremea lui Ceaușescu cu forțele proprii, un pic meditații și atât. Pun accent pe asta pentru că eram printre cei mai proști liceeni ca și chef de învățătură. Îmi plăceau geografia și desenul, la care luam note maxime. Mai îmi plăcea Literatura română, dar un profesor de tot rahatul, mă alunga pur și simplu dintre rândurile cărților. De școală, că altfel devoram to ce prindeam, în special SF-urile.
Și încă ceva. Fiind fiică de muncitori într-o clasă plină de progenituri de intelectuali, profesorii mă marginalizau și eram catalogată „atât a învățat acasă, de unde?„
Același lucru și pentru colegi. Am reușit să intru printre ei și să mă fac remarcată, devenind bufonul clasei și lăsându-mă călcată în picioare.
Când a venit vremea examenelor pentru facultate, au fost câțiva care au intrat. Și am primit telefoane de genul „Ce mai faci Bezuu?(Breazu numele de fată) - Păi ce să fac, plec în vacanță să-mi răcoresc creierii, că intrai la fac, printre ultimii, dar sunt acolo :D - Cuuuuuuuuuuummmmmmmmm, tuuuuuu ai intrat la facultate?!!!!!!!!!!!„

Am absolvit. O facultate pe care o recomand tuturor, e de excepție, ca și practici și tot, e altceva, special. Numai că nu știu cu ce se mai mănâncă.
Din Comănești, județul Bacău, de unde era bărbată-miu, am aterizat la Caracal, via București - Foraje de apă. Cum?
După patru ani de stat efectiv degeaba, dar DEGEABA, pentru că nu mă lăsau să fac nimic, 8 ore cu ochii pe pereți printre fumători înrăiți și bărbați care nu dădeau nici cât o ceapă degerată pe mine pentru că eram femeie. Ce să caute o femeie pe abataje? De ce ar fi în stare? Cine a angajat-o p-asta pe-aici? Aaaa e cu bărbat-su?! Atunci să îndure „doamna inginer„ indiferența noastră.

A murit bărbată-miu, după patru ani de fericire superlativă, condimentată cu șuturi în burtă când rămâneam gravidă. Și -atât, amănunte prea lehamite.
N-am putut sta acolo, oricum s-a întâmplat în martie 89, am plecat prin iunie, în decembrie veni revolutionul și toți tinerii geologi au fost puși pe liber. Nu eram principali, erau cei bătrâni, erau inginerii mineri în primul rând.

La București s-a zbătut maică-mea să mă aducă, cu mită cât carul(personal), dar cum nu erau locuri decât pentru bengoși și plini de bani sau tinerei trecuți de 55, fusăi aruncată la Caracal, unde se răsturnă carul cu proști și eu printre ei.
Acolo, o altă labă tristă, cu o pată a unuia căsătorit, pe mine. Ca să pună capăt, socru-său, mare general prin armate, a reușit să-l facă pe director să-mi zică nonșalant „ori Constanța ori șomaj„
Cum nu cunoșteam pe nimeni acolo și eram complet derutată de nesiguranța aruncării de colo-colo și de moartea celui care fusese totuși un punct de sprijin pentru mine, am zis nu Constanța.
Mă gândeam că fac o greșeală, dar eram tânără, credeam că mă descurc. Ce amarnic m-am înșelat!
Ar trebui să spun că sunt omul care nu mint și recunosc când greșesc, deci faptele sunt întocmai, nu folosesc frazele de genul toată lumea Ie di vină, numai eu nu.

Am încercat pe la Mina Petroșani ca topograf, muncitor, așa scrie în cartea de muncă, nu aveau posturi de inginer geolog pe atunci, dar puteam aștepta. N-am stat prea mult. Singurătate, oameni complet străini și nici acum nu înțeleg de ce toți bărbații se uitau la mine, ca la o bucată de carne numai bună de zdrențuit în colți plini de bale!
Am încercat în București. La un magazin Wella, unde se vindeau produse în dolari și aveau nevoie, ziceau ei, de un intelectual.
Două zile am stat. A 2-a zi a venit nevasta patronului. În prima zi, am ieșit lipsă 5 dolari. Și acum mă bușește râsul. Eu să pun mâna să fur?????!!!!!!! HA, nici să mor de foame! Sau ..... astăzi?! Hmmm?!
În prima zi n-am știut, dar în a 2-a, tot ce-mi intra, număram de față cu celelalte vânzătoare. Și a ieșit lipsă un pachet de Kent. Am chemat patronul și s-a uitat la mine pieziș, dar n-avea ce să-mi zică. Cert e că nevastă-sa îi împuia capul, din biroul alăturat fără să se ferească, cu glas ridicat special să aud - „ce-ți trebuia să angajezi o fâță de-asta intelectuală? cu fustă scurtă și cu ifose să numere pachetele de țigări„ fustă scurtă care mi-a fost impusă de el, patronel.
Nu mai m-au prins nici pe-acolo.

Apoi am încăput pe mâna unuia de nu mă lăsa să mă angajez. 10 ani au trecut așa. Nu mă lăsa să respir cu gelozia, nu mă lăsa să plec. A încercat să se sinucidă. Am scăpat că i-am tot strecurat că nu-l iubesc, să-și găsească pe altcineva. În cele din urmă l-am aruncat alteia și-am reușit să mă desprind, cu toate că mai încercasem un an. În care am fost agent imobiliar, desigur stând la mama acasă. Trebuia să mint de înghețam apele și în timp ajunsesem să mă urăsc, până n-am mai rezistat. Exact când omul a ajuns în spital, în cămașa de forță, tranchilizat mort și cu mamă-sa bătând disperată la ușa mea.
Am clacat și m-am întors. M-a înspăimântat cumplit să fiu eu cauza morții unui alt semen.

Am fugit mai târziu in Anglia. Măritată cu unul de m-a primit cu fasole, la conserve, fără carne că era prea scumpă. Cu purici pe post de spray, căcat și pișat pe pardoseala din lemn, lângă căminul aprins, să nu se îmbolnăvească cei 7 ogari afgani ținuți în bucătărie.
Măritată din disperare aici, în România pentru că ambasada Marii Britanii n-a vrut sub nici-o formă să-mi dea viză de vizitare. Prea săracă, ăla prea sărac, eu nici habar n-aveam de magnitudinea dezastrului.

În sfârșit complet singură. Un alt benevoitor de care nu mai pomenesc, m-a introdus în lumea masajului, sportiv, de întreținere. Acum vreo 12 ani. M-am rugat de el cam vreun an de zile, în care n-aveam niciun ban, ce mai primeam doi lei din Anglia. Nu puteam să-mi plătesc cursul.
Cu chiu cu vai m-a ajutat, nu spun în ce condiții. O întreagă altă poveste de rahat.
Am reușit să termin cursul de trei luni și apoi ....... Găsește clienți, dacă poți.
Anunțuri în ziare, la care primeam telefoane, pe care le mai primesc și astăzi, de genul „dacă mă lași să-ți dau limbi în pizdă, te las să te piși în gura mea„
Mie!!!!!!!! Mie să mi se spună așa ceva, de DOISPREZECE amari de ani de zile!!!!!! Am încercat în dreapta și-n stânga, să găsesc ceva unde respectul față de aproape e ceva normal. Unde să nu-mi fie frică să încerc să deschid gura, nu cumva să mi se ceară altceva.
Am reușit totuși să găsesc câțiva oameni-oameni, cu care-mi târâi viața de ani de zile și alții care apar și dispar precum comeatele.
Mi-am distrus încheieturile și-s disperată că nu mai mă duc efectiv, spatele și mijlocul, pentru că muncesc de-mi sar capacele. Sunt o perfecționistă și-mi place lucrul bine făcut și omul să plece mulțumit din mâinile mele.

Dar, în atâția ani de dezumanizare, în atâția ani de călcat în picioare, chiar și de oameni care s-au dat prietenii mei, în atâția ani în care n-am avut nici cel mai mic ajutor, un sprijin cât de cât, un șut în cur, o pilă, o relație, combinate toate cu vârsta, nu mai sunt o păsări căcare cântă triluliru cocondrilu, voința mi s-a tocit, încrederea în mine și-n cei din jur a zburat.
Pentru mine, nu mai există oameni buni. Atenția este de genul, încep o frază și mă trezesc că fac cu totul altceva. Sunt la pământ și sunt conștientă că am o parte din vină.
Așa cum și restul ar trebui să fie conștienți că un om aflat în situația aceasta are nevoie de ajutor. Și nu mă refer la bani sau vorbe bune.
Mă refer la o atelă zdravănă. Pe care n-am avut-o niciodată. Nimeni nu se poate descurca chiar singur. Poate dacă aș fi fost măcar tânără, sau mai. Să am încredere în fotografia mea. Dar când mă uit la celelalte cât de clare sunt, în condiții de lumină mică, de unde fraților 10 milioane pentru un curs de photoshop sau alte zeci de milioane pentru aparatură? De unde mașină să ies să fac ceva special, să fiu recunoscută? Să oprești din 5 în 5 minute sau când ți se scoală că e vreun peisaj deosebit? De unde studio sau aparatură pentru studio? De unde piluța care să mă bage la vârstele mele la înaintare? Când clar asta se face pe alte considerente, unul fiind de fofo, fragedă fofo. Dacă nu ieeeee ...... altele.
Și cei care sar de cur în sus că nu, marș d-acilea, că nu vorbiți cu copii. Chiar și bărbații se lasă futuți în cur sau în gură. Nu la propriu desigur, dar tot curve se numesc ..... sau lași.
Eu n-am putut.

Iubesc arta, iubesc respectul și aș iubi și oamenii care mi-l merită, dacă ar exista.
Nu mai mă învinovățiți degeaba.
Omul este creatura tuturor întâmplărilor din viața lui, a oamenilor care-l înconjoară, cât și a propriei sale minți binențeles.
Nu am puterea, nu mai am .....

Există cineva care poate, care are puterea? Dezinteresat.
Ha!
Mă vrea cineva de nevastă? Să mă țină acasă că deh, sunt o artistă și unei artiste îi trebuie timp ca să compună ceva. De dat lumea pe spate. Aici fără pic de sarcasm.
Cine are încredere în mine? Mă cunoaște cineva?

Nu sunt decât un om singur și disperat, care încearcă să respire.
De fapt o femeie, cu aceleași nevoi ca și ale tuturor celorlalte, dar cu foarte puțin noroc.
Fără fraze gen „norocul ți-l faci singur„ vă rog.

Ok, m-am dezbrăcat la curul gol. Să vedeți forfota ce urmează, cei doi care binențeles îmi călcați pragul.
Nu-mi este rușine de ce am scris, așa cum nu-mi este că am scris lucruri intime. Sunt de părere că atunci când vrei cu adevărat să cunoști un om, misterul, minciunile, tăcerile, intimitatea, n-au ce căuta.

Comunicarea este esențială pentru înțelegere.
Pentru cei interesați, cu un dram de inteligență.

Ăhăhă ......