Macerat de frunze. Pe oki, buric, pe sfârcurile de care nu întreabă nimeni

Watch it!(post la macerat de 3 zile)


Azi dimineață mi-am vizitat prima mea brumă. Am încercat s-o râcâi, dar era beton, iar mirosul toamnei învăța limbi străine. La 5 am, limba iernii.
Frunzele galbene uscate sau mărunțite de apă și vânt, mă învâluiau, mă încercuiau în noapte, pătrunzându-le izul până-n străfundurile adânci, abisale ale sufletului.
Trăgeam aerul cu poftă în plămâni, să mi-i umplu până la refuz. Aș fi vrut să fac și provizii, sau să mai am plămâni de rezervă.
Mă înebunește mirosul cohortei de frunze moarte în care mă afund ca-ntr-un covor de lână lucrat de mână . Un miros de pământ, proaspăt. De viață și început, nu sfârșit. De curat. De frecat pielea și sufletul cu peria de sârmă. Și ieșit bebeluș, nu carne vie sau babă bășinoasă.
Mirosurile sunt ca și o adrenalină orgasmică de minut. Binențeles cele plăcute fiecăruia. Simți că poți sparge avioane pe momentul heroinic. Că poți zbura și fute-n gură orice rahat cu oki de se-mpiedică de tine. De fapt dispare.
Te simți așa de pur, că nu te mai ajunge nimic, că fugi cu mai mult decât viteza luminii.
Nu știu de ce-mi pare că n-a fost nicicând mai frumoasă toamna în orașul meu, ca acum. Sau poate n-am văzut-o eu, nu și-a făcut drum pe căile mele olfactive, vizuale, lactee.
Mă îmbăt cu miros de frunze moarte!!!!!! Și mă simt perfect. Nu efecte secundare de tip vomă.
Dar mă omoară mirosul semenilor mei vii, ce să mai zic de cei plecați în neființă?
Oare frunzelor le place mirosul lor în putrefacție? Dar al nostru? Vii sau morți?
Întrebări sexi. Inexistențiale. Moarte. Sau venite de undeva, uitate. Cântecul de lebădă?!!!