Viva la revolușân

Trebuie s-o spun. Mă enervează fantastic împrăștierea asta pe 70 de milioane de căcaturi de feisbuci, tiutăr, și alte porcărele.
Și din punctul meu de vedere asta înseamnă și știu c-o să-mi pun o grămadă în cap, doo punte: denotă tipul de om care ești. Te-mprăștii în 4 zări? Aia ți-e consistența, străvezie, de nimic.
În metrou tudei, un prichindel de fo 2 zeci de anișori își punea nonșalant întrebarea ”cum se poate să n-aibe lumea feisbuc?”
Ce pula mea e feisbucul nene? Un alt fel de a pune laba pe cât mai multe pizde? Că invers nu văd acțiunea.
Îți faci noi prieteni? Care să-ți dea la gioale când li se scoală lor că te-ai învechit? Stai să mă tăvălesc pe jos, cu crăcuții ăștia grăsuți în sus de râs. O rețea de socializare, din care se mai pescuiește ceva freș de futut, proști care să-ți admire capodoperele de artă, sau alți proști de pe urma cărora să poți trage câteva folosele, fie el și cel mai mic nimic, numai să-ți gâdile orgoliul, cel sub formă de oușoare, la care dacă adaugi mult păr, negru și lung, poate deveni nu, o operă de artă, numai bună de preaslăvit.
Îmi face atâta greață amarul ăsta, tonele acestea de apă de mare de falsitate, că pur și simplu nu-mi pasă de reacții.
Sunt SĂTULĂ până-n gât de oameni de nimic și ca atare, de câte ori mi se va da ocazia sau nu, o să le-o trag la gioale, scurt la obect și cu multe zoaie de la toți scuipații pe care-i pot arunca pe minut.

O țară de oameni de nimic, o lume întreagă de oameni de nimic, în care simt că mă sufoc. Sunt inchisă într-un balon transparent și moale ca rahatul, mai mic în diametru decât înălțimea mea, din care nu pot să ies neam.
Și nu, nu pentru că eu nu sunt în stare, ci pentru că rahatul din jur nu-mi permite. Poate e mai bine, înăuntru barem e aer curat.
Nu mai țin minte de când n-am mai văzut prefăcătorie. Nu mai țin minte de când n-am mai văzut bunătate pe stradă.
Exemplu



Ies cu Lupin la plimbare. În spatele blocului meu sunt case și mă topesc de drag să mă plimb prin toamna asta îngrozitor de galben-roșă, printre pământuri, și copaci, și lemn de gard sau frunze uscate, care ce-i drept sunt puține. Restul sunt încă vii, pe jos, dar colorate.



Nu-mi aduc aminte o toamnă mai frumoasă ca asta în București. Mă simt atât de bine cu ea, cu natura din bucata asta de vreme, că mă tot aștept la ceva rău, la un cutremur, sau f-un prieten binevoitor să-mi arunce câteva vorbe otrăvite cu praștia să-mi strice cheful.
Și cum mă plimbam eu așa agale cu soarele-n creștetul capului bătându-mă ușor și constant, aud un câine lătrând, de la f-o sută de metri. Nu-l vedeam, îl auzeam doar și mă întrebam cum de ne văzuse!
Și latră și latră și latră. Nu-l prea luam în seamă, dar devenise un poco enervant, așa ca un țânțar de te bâzâie la ureche și nu reușești să-l pocnești dându-ți palme disperat peste ea.
Ajung aproape în dreptul curții respective și văd o gaură în gard ”aha, deci p-acolo ne văzuși dementule”
Nici nu termin de vorbit cu Marlena, că iese unul cu ochelari la fo 60, din curtea cu pricina și mă întreabă dacă nu mă doare capul!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Marlena 1 rămâne interzisă și zice ”Ha???!!!!!”
Ochelaristul cu venin cu stropi - ”Păi nu te deranjează așa lătratul?”
Păi da, nu mă deranjează latratul câinelui lui, din curtea lui, pe mine, care treceam o stradă publică, în drum spre casă?!
Întrebare pusă răstit și cu clăbuci inervoasse la gură.
Deci s-o luăm metodic. Trebuia să alerg nene, să nu-i deranjez câinele, care-l deranja pe el, la el în curte, io fiind pe domeniul public, pe care alte zeci de oameni trec zilnic.
Ca atare au mai intrat în discuție și niște morți, rude cu a dânsului mamă, că patru eram prea puțini.

Căcam așa merg lucrurile la noi în țară, în direcția potrivită, cu susu-n jos. Normalul s-o dus în pizda măsii . Și anormalul e la rang de conducător de clasă.
Fiind normal într-o țară de anormali, NORMAL că tu faci discordanță cu restul și ești marginalizat.
Și totuși. REFUZ cu obstinență să devin căcat. Mai bine spurcată la gură și urâtă de populeișân, dar împăcată cu mine însămi.
Vorba aia, când ajungi să te iubești pe tine, începi să simți că trăiești.