Șuier de primăvară

Am fost prin parc. Prin Tineretului. Deși unora le pute, parcul este tare, tare frumos. Nu pentru că este lângă mine, dar are alei superbe, copaci inalți și stufoși, are delușoare, lac și insulițe, rațe sălbatice și tot felul de alt păsăret care mai de care mai surprinzător să-l vezi pe ștrase :D
Nu m-am dus să mă plimb, cu toate că este o zi fantastică afară. Ceea ce mă uimește zilele acestea, este paradoxul! Stai pe o bancă unde moțăi ca lumea la soarele ce te încălzește mai ceva ca-n saună cu geaca pe tine, vezi aleea curată și uscată în fața ochilor, dar dacă-i miști puțin, sare paradoxul pe tine - mormane intregi de zăpadă albă-albă, care parcă stă și ea să moțăie la soare, inconjurată numai de o linie subțire de apă, după care uscatul, extrapordinar de curat. Mult uscat. Nu, să nu vă iasă ochii din cap de mirare, nu e de la primărie curățenia, e de la preamărire, adică de mult mai sus! Care rimează cu Isus! Din înaltul cerului!
Iar dacă te plimbi pe deal, pe lîngă gardul cimitirului, intr-o zi ca aceasta, ai senzația că ești la munte - se aude vântul șuierând printre crengile groase și verzi ale brazilor de București, de zici că ești pe valea Iezerului!
Eu cel puțin cred că vorbește cu mine, că-mi spune cuvinte dulci la ureche, zic, dar poate nu, chiar dacă se poartă el puțin cam brutal! :)

Așa că mergi agale, ascultând șuieratul vântului printre zăpezi, și frunze uscate, și crenguțe subțiri, delicate de sălcii plângătoare, al căror sfârșit s-a mutat sub ochii tăi.
Acolo, printre frunzele uscate și crenguțele ce-l mângâie, ascultă și piticul, singur, nemișcat. Stă la pândă! Să nu-l prindă moartea!
Moartea amintirilor!
Cealaltă l-a prins exact acum o lună! Așa-mi șuieră la ureche, unul din noii lui prieteni - " tu, numai tu ești de vină!"