Copacul plangerii

Am fost si eu tanara! da, fusai si ma dusai, c-asa toti ni dushem.
Si-acu' mi-aduc bine aminte de cuvintele din tinerete pe care le auzeam din gura celor copti, mai copti si trecuti ghini di tat "ei maica, pe vremea mea nu era asa, oamenii aveau mai mult respect, pentru viata, pentru munca altuia, pentru om, pentru parinti"
Cu parintii, eh, eram tanara, il iubeam si respectam numai pe tata .... pentru ca era din alt aluat, unul special, unic .... acum m-am apropiat si de mama, ca-i batrana, ca atat mai am, ca mi-e mila de ea, ca mi-e mila de mine, ca s-au schimbat multe in mine de cand cu societatea asta moderna romaneasca.
Si-mi tot vine Creanga-n minte, cu vorba lui molcoma, moldoveneasca, cu povestile extraordinare cu capre raioase, smantana-n putina si boturi pline pofticioase, cu pupeze din tei ..... o lume povestita, dar foarte reala, o lume care-a existat si dupa care lacrimile-mi curg rau, o lume pe care daca mi-o imaginez acum, pot respira linistita pentru cateva secunde.
Si iar imi vine-n minte ce-am auzit astazi - o batrana de optzeci de ani, singura pe lume, la vremea asta de iarna cu grade multe sub zero, fara caldura, fara electricitate, fara mancare .... care nu vroia decat sa fie lasata sa moara.
Si atunci m-a apucat o disperare cu hohote de crocodil, fara lacrimi dar cu fatza pana-n pamant ..... toti, dar absolut toti murim singuri, majoritatea moare nedemn, multi uitati, altii parasiti, alungati sau omorati cu zile ....
Oare asa a fost dintotdeauna si n-am realizat pentru ca eram prea tanara si nu vedeam mai mult de lungul nasului? sau asa a ajuns omenirea, omenirea asta care are pretentie ca gandeste, ca are ratiune si e muuult deasupra tuturor celorlalte rase de pe pamant?

Si ne agitam atat pentru ce?