De piatra ... seaca

O lume nebuna. E pierduta intro lume nebuna. I-ar placea sa-i cante pescarusii gandurile si s-adoarma pe muzica de valuri o viata intreaga. Sa simta nisip sub talpi incinse, sa urmareasca ore insir cum se unduiesc si zbat in bataia brizei smocurile de iarba inalta, galbena-verzuie .... stanga .... dreapta .... hiptonic.
Sa-si iubeasca siguratatea pe imensitatea albastra, pe armonia dunelor din apropiere, pe salbaticie .... a naturii si nu a oamenilor.
Ii place singuratatea, singuratatea ei pierduta-n nestiut la margine de mare.
Singuratatea in multimi, in hoarde, este grea .... si greu de indurat.
Se uita si nu pricepe tumultul care agita, care pune in miscare itzele tzesute de semenii ei "de ce?" Intzelege doar tumultul valurilor.
I se paruse chiar de cateva ori ca zarise ceva aidoma ei, dar ce gust amar, cand din fuga s-a oprit in fatza unor goluri cu profil de fata morgana.
Desertaciune, reguli impuse, lupte de orgolii cu lovituri de spada a cuvintelor din varful limbii ascutite, cuvinte-n fraze inteligente, care mai de care mai inteligente, devenite romane de culise.
"De ce?" un obsesiv si repetativ mic-mare, mic, mare de ce.
"De ce? isi spuse ea desenand o inima-n nisip .... "pentru ce?" urmarind valul molcom in trecerea lui inexorabila peste urme, tragand, intinzand firicelele aurii, inapoi peste locul de unde fusesera mutate pentru scurt timp.




"De câte ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata sa-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

Azi nici macar îmi pare rau
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce în zadar,

Caci azi le semeni tuturor
La umblet si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec stânt,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamânt."